Răspuns:
Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!
Explicație:
Se revine la motivele inițiale, se contemplează la propria viață în ambianță cu frumusețea eternă a naturii. Tristul adevăr este perspectiva negreșită a morții din ultimele două versuri. Limbajul artistic este metaforic, prin care se redă cadrul trist (se scutură de floare, mii de doruri, mișcătoarea mărilor singurătate).
