Cunoasterea de sine reprezinta o datorie a omului. El este dator, inainte de toate, sa se cunoasca pe sine. Consider ca singuratatea este una dintre metodele esentiale de a ne descoperiti pe noi insine, totusi, adancirea in singuratate poate duce la pierderea in ea.
Pe deoparte, experienta singuratatii, in anumite cantitati, este vitala pentru autocunoastere. Singur, fara sa vezi nimic, fara sa simti nimic, fara sa vezi nimic, doar tu si gandurile tale a caror voce iti rasuna in minte. In aceasta atmosfera solitara iti poti gasi radacinile, te poti intelege si cunoaste asa cum trebuie. Spre exemplu, pozitia pentru care Emil Cioran opreaza, "in marginea societatii" ii ofera timpul necesar redactaroi unei carti "Exercises negatifs".
Pe dealtaparte, adancimea in singuratate duce la o deconectare de la realitate care poate fi dureroasa si chiar ireversibila. Cand nimeni nu te aude, nu stie de tine, poti uita ca traiesti. Esti doar tu, nimeni nu stie ca existi. Pierdut printre ganduri, ajungi sa cauti o cale de scapare, insa aceasta cale este mult prea indepartata. In scrisoarea lui Emil Cioran, acesta regreta faptul ca s-a lasat acaparat in totalitate de singuratate. "Nu pot considera nemiloasa soarta ce mi-a permis sa traiesc pana la 35 de ani".
In concluzie, pentru intoarcerea spre sine este necesara adancirea in singuratate, insa aceasta trebuie facuta cu o masura. Singuratea nu trebuie transformata intr-un refugiu, ea este doar o unealta, un instrument prin care putem din cand in cand sa ne adancim in interiorul propriului nostru eu pentru a-l vedea si cunoaste mai bine.
