Poezia "Testament" de Tudor Arghezi face parte din primul volum al poetului, "Cuvinte potrivite", publicat în anul 1927 și face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii rumâne din perioada interbelică. Arghezi a adus numeroase înnoiri în limbajul artisitc al poeziei moderne, prin încălcarea regulilor și convențiilor clasice. Trăsături ale modernismului se regăsesc în poeziile sale, precum estetica urâtului, metaforele deosebite, limbajul cu asocieri semantice și lexicale șocante și înnoirile prozodice. Opera lirică "Testament" reprezintă o artă poetică deosebită, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre rolul poeziei și al poetului în societate și în literatură. Poezia aparține curentului modernist, prin transfigurarea socialului în estetic, raportul dintre inspirație și tehnica poetică, problematicile cele mai importante ale modernismului, încadrate în aceasta. Poetul este prezentat sub forma unui meșteșugar al cuvintelor, a cărui creație este poezia, pe care o realizează cu trudă: "Și frământate mii de săptămâni/Făcui din ele muguri și coroane". Cele două tipuri de slove infățișate de eul liric sugerează inspirația divină, reprezentată de metafora "slovă de foc", iar tehnica poetică este redată de metafora "slovă făurită". Titlul poeziei "Testament" reprezintă o metaforă inedită care indică reponsabilitatea poetului față de urmașii săi, cititorii. Tema poeziei reprezintă creația în ipostaza de meșteșug a poetului, creație deosebită și însemnată, lăsată sub formă de moștenire cititorilor săi, fiii spirituali. Monologul liric este adresat de către un tată, unui fiu spiritual, căruia îi este lăsată unica sa moștenire, adică "cartea", care reprezintă cunoașterea și opera literară. Aspectul confesiv al poeziei este dat de folosirea pronumelui la persoana I, "eu", adică tatăl-poetul și folosirea pronumelui la persoana a II-a, "tu", reprezentat de fiul spiritual, cititorii și urmașii săi. Lirismul subiectiv este evidențiat de adresarea în mod direct a eului liric, prezența sa fiind semnalată de mărcile lexico-gramaticale ale subiectivității, precum formele pronominale: "eu" și verbale: "am ivit", "Am luat" la persoana I, singular, dar și prin adjectivele posesive: "cartea mea", "Durerea noastră". Verbele la persoana a II-a: "tine", "urci" și substantivul în vocativ "fiule", conturează imaginea interlocutorului imaginar. Poetul transfigurează în arta poetică suferințele poporului prin estetica urâtului, procedeu specific moderniștilor: "Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi". Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv comun nearticulat, "Testament", care conturează două sensuri ale sale, unul denotativ/propriu, ca act juridic și unul conotativ/figurat, reprezentat de creația argheziană/poetică, "cartea" lăsată moștenire urmașilor cititori. Motivul central care conturează tema poeziei este metafora "carte", cu sensul de bun spiritual și sugerată și prin metaforele inedite "slovă de foc" și "slovă făurită". Poezia este alcătuită din cinci strofe și se împarte în trei secvențe poetice: prima din strofele I-II, cea de-a doua din strofele III-IV și cea de-a treia din ultima strofă a poeziei.
Incipitul este reprezentat de ideea moștenirii spirituale sugerată de titlul poeziei. Prima strofă evidențiază "cartea" ca pe "o treaptă" fără de care cunoașterea lumii nu ar fi desăvârșită. Formula de adresare "fiule" este folosită pentru un viitor cititor, pentru care autorul este un tată spiritual care îl îndrumă spre cunoașterea absolută. În ce-a de-a doua strofă, "cartea" devine un obiect al trudei poetului și al strămoșilor săi, fiind "hrisovul cel dintâi".
În cea de-a treia strofă este accentuată ideea centrală a diferenței dintre generații, iar "sapa" folosită pentru a munci pământul devine "condeiul", instrument de scris, astfel munca poetului fiind una intelectuală, diferită de munca fizică a strămoșilor săi țărani. Poetul este un meșteșugar al cuvintelor, al ideilor poetice, care transformă "graiul lor cu-ndemnuri pentru vite" în "cuvinte potrivite". Poezia argheziană metamorfozează cuvintele, dar înțelesul și forța lor rămân aceeași, astfel, prin operele sale lirice, Arghezi duce mai departe moștenirea lăsată de strămoșii săi.
În a patra strofă, eul liric conturează ideea transfigurării socialului în estetic, durerea poporului fiind simbolizată de metafora "Durerea noastră surdă și amară/O grămădii pe-o singură vioară". Acesta evidențiază suferința poporului prin secvența "durerea noastră", pe care o transpune în poezia de revoltă socială. Arghezi consideră că orice aspect al realității, indiferent că este frumos, urât, sublim sau grotesc reprezintă o inspirație poetică, astfel transformând urâtul într-o estetică desăvârșită.
