Cerul se întunecă treptat, soarele pierzându-se în marea de nori care-i acoperă strălucirea. Spre munţi trec nori cu ugerele pline și plouă încet. Reci picături acoperă întreg orașul și unii oameni fug în toate direcțiile pentru a se adăposti, alții își deschid umbrelele și pășesc nepăsători prin bălți și cei mai curajoși înaintează prin ploaie, parcă bucurându-se de mângâierea rece a picurilor.
M-am adăpostit și eu lângă o florărie. Bujori rumeni și uitați afară de florăreasă acum plângeau. Văzându-i atât de deznădăjduiți, mă gândesc la ea. Tristeţi nedesluşite-mi vin și grele amintiri ale despărțirii atât de timpurii. Îmi închid ochii și parcă-i văd iar zâmbetul frumos și rochia roșie din ziua despărțirii. Dar apoi, îi văd tristețea de pe chip, lacrimile, urmate de o rochie sângerie care se pierde în zare. De atunci, pentru mine, roșul nu mai e culoarea pasiunii, nici a dragostei, e doar culoarea suferinței, a despărțirii. Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri, în timp ce mi le șterg și eu pe ale mele. Îmi deschid ochii, iar pe aleea de peste drum, în dreptul unui zid de cărămidă zăresc, grăbită, o rochie roșie. O fi ea? Nu stau pe gânduri mai mult și înaintez fugind prin ploaie. Picăturile grele și dese îmi încețoșează vederea și cu disperare, văzând că rochia devine un punct roșu-n depărare strig:
-Stai!
Dar fuge, fuge de mine și o pierd. S-a dus sau poate doar mi s-a părut că pentru o clipă a fost. Toată durerea, ce-o simt n-o simt în mine, în inimă, în piept, ci-n picurii de ploaie care curg. Și plouă.
