Vizitasem muzeul intr-una din zilele vacantei de primăvară.
La ieșire rasfoiam o carte plina cu semnături , cand deodată privirea imi ramase pe una din file .Era o fila ca toate celelalte , dar imi era cunoscut scrisul prelung cu linii aplecate si înclinate.
Stiam ca- l mai vazusem undeva , candva.
Aveam sentimentul ca cineva drag ma privește din spate.
Nu era nimeni , doar prin sali erau copiii care mergeau timizi abea li se auzeau pasul si vârstnici , aceștia fiind învățătorii.
Dintr-o dată imi amintisem al cui era acel scris . Era al învățătorului meu , pe nume Dumitru Mironescu.
Cand a venit in clasa noastră era in toamna anului 1945.
Era un barbat înalt , voinic , cam slabit purtand pe umeri o manta .
Scrisesem pe tablă copiii răi , iar el se oprise întâi cu ochii pe tablă.
Scrisesem ca de obicei cu greseli gramaticale ca Anastasia vărsase cerneală pe Bănică.
