Trei zile bătuseră vâniuri sunătoare de la miaări, pământul se zbicise, si-n dumbrăvioara de la
marginea satului, la malul Siretului, incepuseră să inflorească galben cornii. Băiatul cel mai mititel al lui
Dumitru Onişor ieșise cu șase oi in mugurul proaspăi al primăverii...
Era un copilaș galben și mărunțel și tara pe pământul reavăn niște ciubote grele ale unui frate mai
mare. Ridică spre mine ochii trişti, invăluiți intr-o umbră cenuşie și-și scoase cu anevoie din cap
pălărioara veche, pleoștilă ca o ciupercă. Imi dădu bună ziua cu un glas moale in care parcă suna o
suferință timpurie: apoi, acoperindu-se, ridică deasupra oilor toiegelul alb, indemnandu-le spre cring.
- Ce mai faci tuflăcăule? il intrebai eu. Ai ieşit cu oile la păscut?
- M-a trimes tătuca să le mai port! imi răspunse el serios, cu glasn-i subtirel și peltic, si se opri.
Oile se opriră și ele și intoarseră capetele spre călăuzul lor.
- Dar tu ești vrednic, bre Niculăeș, să porți un card de oi?
He sunt eu vrednic: da' acum n-am ce purta, sunt supărat...
Cum se poate? Și de ce, mă rog?
De ce? Pentru că in primăvara asta tot ne-au căzut din oi; s-acum am rămas numai cu acestea
şase...
(Mihail Sadoveanu, Un om năcăjit)
* a se zbici = a se usca, a se zvânta:
Ideea principală va rog​