Azi Sunt Complement Direct
(sau O zi din viața mea, cea mai faină funcție sintactică secundară)
Ca prin minune, am devenit un complement direct. Scopul meu pentru toată viața este să fiu răspunsul tuturor celor ce se-ntreabă „pe cine?” sau „ce?”. Am cea mai mare importanță, pentru că ofer detalii pe care nu le-ar putea oferi fratele meu, complementul indirect.
Sunt șarmant și carismatic că mă găsești întotdeauna în cazul acuzativ (foarte rar și-n genitiv, doar că nici mie nu-mi place cum arăt atunci), probabil cel mai popular dintre cele cinci pe care le știi. Mă lipesc deseori de verb (mai rar de interjecție, pe ea nu prea o caută nimeni) și nu mă desprind de el, doar dacă se găsește vreun alt complement să ne despartă.
Singura mea dorință e să nu mă mai porecliți „ceva” sau „pe cineva” într-un enunț, deoarece cuvântul din mine plânge că are și el un sens și o chemare. Uneori nu-mi pot găsi locul acolo când îi văd pe toți agitați să mă găsească. Ți-aș dori și ție să fii măcar câteva minute ca mine, nu doar să mă vezi prin manuale, cărți sau să mă „tocești”.
Eu o să fiu mereu acolo să-ți fiu răspuns la două întrebări, tu alegi care.
