Casa părintească este punctul de sfârșit, ce reprezintă capătul fiecărui drum pe care-l alegem să-l urmam în aceasta viata efemera. Ea este lumina de la capătul tunelului, căci reflecta acea sclipire plina de magie din ochii fiecărui suflet visător de pe acest pământ, ce începe sa capete sens, îi da putere și îi oferă încredere în cele mai dificile momente. Casa părintească este cutiuța cu mistere, visuri și amintiri depănate de-a lungul timpului, ce transmite cu putere ecoul mesajului ca,, Speranța moare ultima! ''. Ea este o pasare călătoare, soarele, care cuprinde trandafirul zorilor de o lumina încă nedeslușita în urma picaturilor grațioase de ploaie. Casa părintească este precum toate corpurile ce ne-nconjoară: la început reprezinta doar niște însușiri firești ale acestei lume, însă cercetându-le putem sa ne convingem de afirmația ca acestea reflecta niște puzzleuri cu piese infinite.
