O amintire dulce imi bate acum la usa inimii mele plina de dor pentru tot ce au fost bunicii mei odata.
Locuiau pe un sat asezat pe un deal inalt, inconjurat de livezi de mere si prune ce parca voiau a ingradi satul pentru a-i oferi ocrotire.
Primavara cand infloreau pomii totul se umplea de parfumul imbatator al lor si mii de albine si fluturi mangaiau petalele despletite.
Tin minte ca putin mai la vale de casa bunicilor se afla un rau ce curgea cu apa limpede. Deasupra lui se intindea un pod ingust de scandurele pe care ne asezam, lasand ca picioarele noastre de copii sa alunece in apa. Radeam, caci apa ne gadila talpile.
Abia spre seara ne desparteam de jocurile noastre si ne lasam trimisi acasa de noapte si de ora tarzie.
Casa lor era una modesta , dar curata.
Bunica picta mereu peretii cu tot felul de flori si pasari iar noi stateam cu orele si le admiram, ne minunam.
Cel mai ades, gaseam pe bunica stand la gura sobei cu ceva de impletit in mana, motaind.
Noi ne adunam tacuti in jurul ei si urmaream flacarile cum se jucau pe sticla ochelarilor ei batrani.
Cand se trezea bunica si ne vedea, zambea. Zambea cu zambet dulce bunica, cu ochii in lacrimi. Avea cei mai blanzi ochi, plini de povesti ce asteptau sa fie spuse.
Pe bunicul il gaseam mereu in micuta lui biblioteca de carti, prafuit de timp si uitat de nefericire.
Bateam timizi la usa lui si intram fara sa asteptam un raspuns.
Atunci bunicul isi dezlipea ochii din carte si se uita lung la noi, cu ochii lui care au vazut si stiu multe.
Isi inchidea cartea si venea sa ne imbratiseze si sa ne alinte. Tare mult ne mai placea bunicul, dar mai ales bunica.
Astazi, simt un mare gol inexplicabil, un dor chinuitor dupa acele vremuri...
Bunico, bunicule, veniti sa-mi culegeti lacrimile care astazi spun despre voi.
