Mereu mi-a plăcut să merg la bunici. Am crezut dintotdeauna că acolo e raiul poveștilor, locul unde bunica și bunelul sunt eroii noștri, bravi veterani de întâmplări hazlii. Îmi amintesc foarte bine ziua în care mi s-a spus prima și cea mai frumoasă poveste.
Ai mei mă trimiseseră să merg la bunici să le duc o bucată de pâine caldă și un ulcior cu vin. Când am ajuns în ograda casei unde locuise tata, un câine care nu trecea de genunchii mei a sărit să-mi înfulece pâinea. Bunica apăruse parcă de nicăieri, strigase ceva la el, ceva indescifrabil pentru mine, iar câinele s-a retras cu coada între picioare sub un vișin, lângă o pisică leneșă. Bunica m-a sărutat, mi-a luat bucatele din mâini și m-a invitat în casă. Căutase o farfurie în care să pună pâinea și când o găsi, se așeză cu mine la masă. Mă privi lung câteva momente și începu cu fraza: „Știi, ......, îmi amintesc foarte bine când eram ca tine și mergeam la bunici...”, frază cu care acum mă obișnuisem.
-În locul punctelor (.....) pune te rog numele tău-
