Nimic nu e mai măreț, impunător, fascinant, melancolic si uluitor decat Masivul Ceahlău. Sa fie doar un munte, sau o altă realitate?
Îmi amintesc când am mers pe acolo prima dată. A fost acum ceva timp în urmă, dar închizându-mi ochii pot picta imaginea vie a acelui loc, cu fiecare detaliu existent. Pot să vad soarele crăpat prin frunzele de mesteacăn ce pulverizează grame aurii de iluzii inumane. După care aud un râu nu tare departe de acel loc... cu apă limpede si rece, dar la fel de cristalină ca sticla si la fel de rece ca gheața dintr-o iarnă vijelioasa. Pot mirosi oxigenul diluat în aer si brazii ce înconjoară cararea batuta de atatea picioare. Si cât de maiestuoasă e priveliștea cand tu ești cel ce stăpânește muntele si privești in golul depresiunilor! Îți vine să te arunci in acest hău imens si în caderea ta sa-ti crești o pereche de aripi!
Dar ce pacat ca toate astea sunt acum doar o amintire dulce-amară...
