Stăteam la umbra salciei alături de bunicul meu, contemplând asupra naturii. Deodată, îi aud glasul plăpând șoptindu-mi numele:
- Nicolas...
- Da, bunicule? îl întreb eu, puțin nedumerit.
- Ce repede trec anii! Stând să te gândești, sub această salcie au șezut zeci - poate chiar sute - de generații.
Nu știam cum să răspund. Exclamația lui m-a luat prin surprindere. Am aprobat ușor din cap și l-am lăsat să continue.
- Viața este frumoasă. Foarte frumoasă. Din păcate, omul este atât de plin de griji, uneori, încât toate aceste minunății care îl înconjoară îi scapă din privire. Promite-mi ceva, fiule.
- Ce este, bunicule?
- Nu uita să vezi mereu partea frumoasă a vieții. Nu lăsa grijile să te frământe.
- Promit că...voi încerca.
Eram împietrit. Am închis ochii și liniștea s-a revărsat din nou asupra noastra. Cine știe ce ne rezervă viitorul?
