E ora 10:00. Autocarul școlii noastre parchează în fața unei case mici și plină cu flori. La poartă ne așteaptă un domn cu mustața răsucită și încălțat în opinci.
- Bine ați venit în Humulești! Eu voi fi ghidul vostru de astăzi. Vă rog să nu călcați iarba sau florile și să nu atingeți niciunul dintre obiectele expuse în casă.
- Cum vă numiti?, întreabă doamna Olaru.
- Marin Bucuș. Îmi puteți spune Bucu.
Pășesc spășit către cămeruța mică încercând să nu mă fac remarcat. Intru în prima cameră, care aduce a bucătărie. Cu coada ochiului surprind o mișcare, însă de câte ori mă întorc nu văd nimic. Să fie oare...? Nimic mai adevărat. La gura sobei, un pui de pisică se joacă cu 2 ciucuri legați de grindă. Doar eu văd asta? Nimeni nu pare să fi zărit ceva. De-a dreptul fantastic. Ion Creangă și-a trimis spiritul printre noi. Pare deja un film horror. O să ies în curte să îmi caut de lucru.
Ajuns in curte îl întâlnesc pe Bucu. Mă privea complice și printr-un clipit mă asigură că ce am văzut este real. Fusesem ales să fiu martor la un eveniment unic.
Oare să povestesc asta și celorlalți? Vor crede că e o glumă sau că încerc să le întind capcane. O să îi scriu mamei. Ea sigur mă va crede, ba chiar se va bucura la fel de tare ca mine.
Mama îmi răspunde și mă întreabă dacă am capturat momentul. O idee tare bună. Mă întorc pe prispă și intru din nou în bucătărie, unde pisica se juca în voie cu ciucurii. Scot telefonul, mândru de reușită și fac o poză, o salvez și i-o trimit mamei. După răspunsul ei, constat cu stupoare că în poză nu apare nicio pisică.
Urmărindu-mă neîncetat, Bucu îmi zâmbește din nou și se depărtează de mine aprinzându-și pipa. Am înțeles. Doar eu pot vedea semnele.
Plecăm cu toții spre râu. Oare voi găsi hainele lui Nică lăsate pe mal?
