Lui Sadoveanu nu-i plăceau oamenii care vorbeau mult. Îi suporta cât îi suporta inversunat în
tăcere şi dacă aceștia, la toate semnele lui - tăcere, uitatul pe fereastră, la ceas-, nu-şi dădeau seama
că au întrecut măsura, le-o spunea în faţă. Am asistat o dată la o scenă de acest fel plină de pitoresc.
Într-o zi, aflându-mă la Sadoveanu - locuia pe atunci în strada Amiral Negrescu nr. 31 - a venit
la dânsul un cunoscut publicist, celebru prin performanțele lui în vorbire. Era în stare să vorbească, fără
să obosească, douăzeci și patru de ore în şir, ba poate şi mai mult. Sărea de la un subiect la altul cu
ușurința cu care o veveriţă sare de pe o creangă pe alta. Era un om foarte deştept și foarte cult, dar
suferea de boala asta - vorbea prea mult şi într-un ritm obositor pentru cel care-l asculta. În privinţa asta
era la antipodul lui Sadoveanu. Și totuşi - se ştie doar că uneori extremele se atrag - se bucura de
prietenia lui Sadoveanu.
Intrând în salonul vast de la parterul casei din strada Amiral Negrescu nr. 31, unde mă aflam
împreună cu Sadoveanu şi cu Constantin Mitru, cumnatul scriitorului, şi unul din cei mai apropiați prieteni
ai lui, noul oaspete, mic şi pirpiriu, se afundă într-un fotoliu şi începu să vorbească... Și a vorbit... Și a
vorbit... Cred că, dacă nu l-ar fi oprit cineva, ar fi vorbit nouă zile şi nouă nopţi în șir şi tot n-ar fi isprăvit.
La început, vreo jumătate de ceas, Sadoveanu l-a ascultat atent, în tăcere, apoi şi-a trimis privirile
afară pe fereastră, apoi s-a uitat la ceas, o dată, de două ori. Constantin Mitru s-a ridicat de câteva ori,
a răspuns la telefon, a ieşit de câteva ori pe ușă şi o dată a lipsit atât de mult, încât cred că a fost până
în oraș după ceva cumpărături... Când s-a întors, omul nostru tot mai vorbea...
Eu, din fotoliul în care stăteam, mă uitam când la el, când la Sadoveanu şi nu mă miram atât de
performanţa lui în vorbire, cât de răbdarea marelui scriitor de a-l asculta.
Dar, cum toate au o limită, a avut-o şi această răbdare. La un moment dat, când omul nostru era
stăpânit ca de un delir al vorbirii, Sadoveanu a ridicat mâna şi l-a oprit zicându-i: „Gata! Lasă-mă! M-ai
obosit!".
Firul vorbirii s-a rupt brusc. Omul nostru, mic şi pirpiriu de felul lui, s-a făcut şi mai mic, de părea
un copil în brațele fotoliului larg, apoi, ca aruncat de arcurile acestuia, a sărit în picioare. I-a zis lui
Sadoveanu, fără să se arate supărat: „Dacă v-am obosit, plec... Poți să mai şezi, da' vorbește mai
puțin și în alt tempo că m-ai obosit... Nu, lasă, maestre, plec... că mi-am adus aminte că la unsprezece
trebuia să fiu undeva şi-i douăsprezece şi jumătate... Plec, dar mai vin eu... - Bine, să mai vii!", i-a zis
Sadoveanu zâmbind, întinzându-i mâna cu prietenie.
După ce mi-a strâns şi mie mâna, omul nostru a pornit și a ieşit aproape fugind, ca să ajungă „la
timp în locul unde trebuia să fie cu un ceas şi jumătate mai devreme.
Mihail Şerban, Amintiri
A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire
la textul dat.
1. Indică sensul din text al secvenței în stare şi al cuvântului oaspete.
6 puncte
2. Menționează două indicii prin care Sadoveanu le sugera celorlalţi că vorbesc prea mult, utilizând informaţiile
din textul dat.
6 puncte
3. Precizează atitudinea lui Sadoveanu în momentul plecării publicistului, justificându-ţi răspunsul cu o
secvenţă semnificativă din textul dat.
6 puncte
4. Explică motivul pentru care publicistul se opreşte brusc din vorbit.
6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, o stare manifestată de Constantin Mitru în timp ce vorbeşte prietenul lui
Sadoveanu, aşa cum reiese din textul dat.
6 puncte