5. De ce i-au dat băieţii lui Tom diferite lucruri? 6. Cum se simţea Tom la final? Text: O zi de pomină după Mark Twain În curând, băieții aveau să iasă pe stradă. Ce-or să-și mai bată joc de el că era pedepsit să lucreze! Se scotoci prin buzunare, inventariind cu băgare de seamă avuțiile sale: frânturi de jucării, bile și o mulțime de alte nimicuri. Îi veni o idee strașnică! Luă bidineaua și se apucă liniștit de lucru. Nu trecu mult și la orizont apăru Ben Rogers. Mușca dintr-un măr și, la răstimpuri, scotea câte un chiot lung și melodios, urmat de un sonor „ding-dong-dong”, fiindcă făcea pe vaporul. Tom văruia înainte liniștit, de parcă nici n-ar fi văzut vaporul. Ben se zgâi o clipă la el, apoi zise: — Ai pățit-o? Niciun răspuns. Între timp, Ben se apropiase de el. Lui Tom îi lăsa gura apă după măr, dar părea cu totul absorbit de treabă. Pierzându-și răbdarea, Ben spuse: — Ce e, șefule? Te-a pus la treabă? — A, tu erai, Ben? Nici nu te văzusem. — Eu mă duc la scăldat. Ce-ai mai vrea și tu! Ori te pomenești că-ți place să dai cu bidineaua? Sigur, tu te dai în vânt după muncă! Tom îl privi o clipă lung, apoi spuse: — Ce, tu zici că asta-i muncă? Tom se apucă iar de văruit. Mai dete de două-trei ori cu bidineaua, apoi răspunse nepăsător: — O fi, n-o fi, eu atâta știu, că-mi place. — Nu cumva vrei să te cred? — Cum să nu-mi placă? Ce, în fiecare zi îți pică norocul să văruiești un gard ca ăsta? Ben încetă brusc să mai ronțăie mărul. Tom plimba grațios bidineaua în sus și-n jos, iar Ben îi urmărea fiece mișcare, din ce în ce mai îngândurat. Nemaiputându-se stăpâni, zise: — Tom, lasă-mă să văruiesc și eu nițel! Tom se opri o clipă, părând a chibzui adânc în sinea lui. — Nu se poate, Ben. Mătușa Polly ține mult la gardul ăsta. — Hai, Tom, nu mai fi așa, lasă-mă și pe mine să încerc numai un pic. O să-l fac la fel de bine ca tine! Hai, că-ți dau cotorul mărului, cu toți sâmburii! Ba, îți dau tot mărul! Tom se despărți de bidinea cu șovăială pe chip și cu bucurie în suflet. Ședea pe un butoi din apropiere, la umbră, molfăind din măr și urzind planuri cum să mai prindă în laț și pe alții. Pe la mijlocul după-amiezii abia își mai putea număra avuțiile. Primise o sfoară de hâțânat, douăsprezece bile, un ciob de sticlă albastră străvezie, o cheie care nu descuia nimic, o bucată de cretă, un dop de sticlă, un soldat de plumb, o pereche de mormoloci, șase pocnitori, un pisoi chior, o clanță de alamă, o zgardă de câine (păcat că n-avea câine!) și o cercevea veche, stricată. Timpul trecuse plăcut, fără nicio oboseală, fusese înconjurat de prieteni și unde mai pui că gardul avea pe el trei straturi de văruială!​