Amintirea acelei după-amiezi încă îmi dă fiori. Eram la reședința familiei Sen, unde lucra și colegul meu, Allan, ca inginer. Eram invitat deseori pentru a petrece timp în compania rafinată a domnului Sen și a prietenilor săi. Atmosfera era mereu caldă, plină de discuții intelectuale și de aroma delicată a ceaiului indian.
În acea zi, l-am zărit pe Allan stând pe terasa de la etaj, într-o conversație profundă cu Maitreyi, fiica mai mare a domnului Sen. Deși inițial părea doar o discuție obișnuită între două persoane interesate de filozofie și cultură, am observat curând că între ei exista o tensiune, o atracție greu de ignorat. Privirile lor se întâlneau adesea și rămâneau captivate, de parcă fiecare cuvânt rostit avea o semnificație ascunsă.
Stăteam deoparte, prefăcându-mă interesat de grădina luxuriantă, dar urechile mele erau atente la fiecare schimb de replici. Allan părea fascinat de spiritul și înțelepciunea lui Maitreyi, iar ea, la rândul ei, era vizibil impresionată de curiozitatea și sensibilitatea lui.
Pe măsură ce conversația avansa, am început să simt un amestec de bucurie și neliniște. Era minunat să vezi cum doi oameni de culturi atât de diferite se înțelegeau atât de profund, dar în același timp, eram conștient de barierele culturale și sociale care le stăteau în cale. Domnul Sen, cu toate ideile lui progresiste, era încă prizonierul unor tradiții adânc înrădăcinate, iar societatea nu era pregătită să accepte o astfel de relație.
Privindu-i, nu puteam să nu mă întreb ce gândea Allan. Oare își dădea seama de pericolul în care se află? Și Maitreyi, cu acea inocență și puritate, înțelegea oare ce riscuri își asumă? Îi priveam cu un amestec de admirație și compasiune, realizând că iubirea lor, dacă ar fi ajuns să înflorească, ar fi fost una interzisă, dar de o frumusețe rară.
Pe drumul de întoarcere, gândurile mele nu conteneau să se întoarcă la acea scenă. Amintirea privirilor lor încă îmi persista în minte. Deși nu eram decât un martor tăcut la începutul poveștii lor, simțeam deja greutatea destinului care îi aștepta. Fiecare pas pe care îl făceam îmi părea un ecou al pașilor lor înspre o poveste de dragoste ce avea să rămână mereu vie în amintirea celor ce au fost martorii ei.
Cu inima strânsă, mi-am promis să le fiu alături, să le ofer sprijinul meu, chiar dacă doar din umbră. Știam că drumul lor va fi plin de încercări, dar speram, din adâncul sufletului, ca iubirea lor să găsească o cale să învingă toate obstacolele.
