Textul 2
Toți începem să citim cu ochii altora. De aceea, când trebuie să îţi aminteşti de prima ta carte
îți dai seama că memoria te pune în faţa unei alegeri: prima carte pe care ți-a citit-o cineva sau prima
carte pe care ai citit-o singur?
Îmi amintesc de amândouă, ceea ce nu înseamnă că acestea au fost într-adevăr primele mele
cărți. Nu pentru că eu aş vrea să vă spun minciuni, ci pentru că ții minte mai ales ceea ce călătoreşte
din trecut printr-un mijloc de transport foarte sigur: o poveste. Poveștile transportă amintirile noastre dir
cele mai îndepărtate timpuri, precum avionul, vaporul sau trenul ne ajută să ajungem în cele ma
îndepărtate
locuri.
În poveştile cu amintiri nu se petrec întotdeauna întâmplări extraordinare, ci doar câteva fapte
în jurul cărora se înfăşoară sentimentele noastre de atunci. Chiar dacă atunci este foarte îndepărtat de
acum, sentimentele puternice te fac să retrăieşti totul ca şi cum ar fi aievea. Şi când le spui şi altora
eşti de-a dreptul fericit. Aşa cum sunt eu acum când scriu pentru voi despre prima carte, deşi mi-ar f
plăcut mai mult să
stăm faţă în faţă şi să vă vorbesc...
Dar să mă întorc la prima mea carte. Cu Foarte gras fără nas lucrurile au stat cam aşa...
Într
-o
seară, tata a venit acasă cu o carte frumos colorată în paginile căreia se lǎfǎia un bob de
mazăre cu ochi, gură şi tot ce mai trebuia pentru a semăna cu oamenii. Ti lipsea însă ceva şi de aceea
se
numea Foarte gras fără nas, cum aveam să aflăm de la mama, care a început să ne citească din
aventurile bobului de mazăre. Fratele meu şi cu mine ascultam cu gurile căscate şi nu încetam să ne
minunǎm cum de
trăieşte bobul de mazăre asemenea nouă... Și bineînţeles râdeam cu poftă de numele
lui. Of, și
când s-a despărțit de frații cu care locuia în păstaie... şi când s-a rostogolit pe scări şi s-a
pierdut de ai lui... Dar să nu credeţi că a sfârşit într-o cratiţă, nu, bobul nostru de mazăre a avut noroc,
pentru că, după ce a rătăcit prin lume, şi-a regăsit familia şi bucuria bobilor şi a boabelor din neamul
său cred că mai continuă şi astăzi...
Însă, aşa cum știți și voi, prima carte citită cu ochii mamei, ai bunicii (şi aici îi puteți adăuga pe
toţi cei care ne-au iubit şi şi-au petrecut timpul cu noi când eram mici) nu se citeşte o singură dată, ci
se reciteşte iar şi iar până ni se scrie în minte şi putem să o îngânăm sau să o spunem singuri. Dintre
poveştile pe care le auzim în copilărie, unele ne plac mai mult, aşa cum ne plac mai mult clătitele,
găluştele cu prune, plăcinta cu mere decât orice alt fel de mâncare. Nu ştiu de ce nouă, adică mie,
Rodica, şi fratelui meu, Mircea, ne plăcea foarte mult Foarte gras fără nas şi-l ceream mereu înainte de
culcare. Ne aşezam în pat, cu mama între noi, în aşa fel încât să vedem ce e acolo în carte - deşi ştiam
desenele pe dinafară-şi cuvintele îşi începeau legănatul. O veioză cu lumină galbenă venea de
undeva, din spate, şi ne ținea în cercul ei de vrajă și, uite-aşa, ne trezeam a doua zi dimineaţă la o altă
lumină, cea a soarelui şi a jocului cu ceilalți copii. Și tot aşa, seară de seară, de la o lumină la alta, am
crescut şi am început să citim cu ochii noştri.
A.
(Rodica Zane, „Lectura în trei, în doi, de unul singur", în volumul „Care-i faza cu cititul?"
1. Transcrie, din textul 2, două deserturi cu care sunt asociate poveștile auzite în copilărie. 2 puncte
va rog repede dau coroana!!!​