La începutul secolului al XIX-lea, oamenii politici români au inițiat o acțiune crucială pentru elaborarea primei Constituții a României moderne. Un moment definitoriu în acest sens a fost adoptarea Regulamentului Organic în 1831, sub influența domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Acest document a reprezentat o primă încercare de organizare a statului român conform unor principii constituționale.
Un fapt istoric semnificativ care a dus la modificarea primei constituții a statului român modern a fost Războiul de Independență din 1877-1878 și proclamarea Regatului României în 1881. Aceste evenimente au marcat o perioadă de tranziție către un regim constituțional mai liberal și modernizat, în care s-au făcut ajustări la structura constituțională a țării.
În perioada interbelică, România a avut două constituții importante: Constituția din 1923 și Constituția din 1938. Constituția din 1923 a fost una democratică, consolidând principiile statului de drept, separația puterilor în stat și garantând drepturile fundamentale ale cetățenilor. Pe de altă parte, Constituția din 1938, elaborată sub influența regelui Carol al II-lea, a avut caracter autoritar, concentrând puterea în mâinile monarhului și limitând libertățile civile.
Rolul actelor constituționale în consolidarea statului român este esențial. Prin stabilirea unor principii fundamentale și a unui cadru legal clar, constituțiile au contribuit la definirea identității statului român și la instituirea unor mecanisme de guvernare stabile. Un argument istoric important în acest sens este adoptarea Constituției din 1923, care a marcat o perioadă de modernizare și reforme democratice în România interbelică. Această constituție a asigurat baza legală pentru consolidarea instituțiilor democratice și a stabilit rolul esențial al statului în protejarea drepturilor individuale și promovarea bunăstării generale.
