Despre şcoală și personaje din copilărie Ana PERESCU-NELSON

Îmi amintesc că voiam aşa mult să merg la școală că toată vara înainte de clasa întâi am stat numai în uniformă, de-a trebuit bunică-mea să-mi ia alta, că aia veche se jerpelise. Cum zic, am intrat în clasa întâi cu mare entuziasm. Erau copii de toate felurile, unii foarte cuminți și buni la carte, alții nu tocmai. [...] Învăţătoarea, doamna Motoi, era fenomenală. Ne ținea în clasă peste program ca să ne spună de mulțimi incluse și intersectate, mai mare dragul. Ne dădeau afară din clasăǎ „ǎia mari” dintr-a cincea care începeau la unu. [...] Ţin și acum minte cum ni se umflau obrajii când încercam să spunem cuvintele „mulțime vidă". Ca să înțelegem noțiunea de „elemente ale mulțimii", doamna învăţătoare ne dăduse să facem nişte „riglete", care erau nişte chestii greu de făcut, m-a ajutat toată familia. Le făceam din cartoane colorate pe care le tăiam pe lungime în fâşii de diferite dimensiuni după care le marcam în unități egale. Mi-era ghiozdanul plin de riglete. Trebuia să desenăm mulțimi intersectate și incluse, dar nici asta nu era uşor, bunică-mea scotea toate cănile și paharele din vitrină ca să facem cercuri care reprezentau mulțimile. Cercurile erau de diverse dimensiuni, după cum erau recipientele din vitrină. Dacă un cerc era complet în interiorul altui cerc, atunci mulțimea era inclusă, iar dacă se suprapuneau, atunci erau intersectate. Marcam intersecția cu creioane colorate, știu că mi-era tare greu, nu-mi ieşea niciodată partea hașurată așa cum aș fi vrut, depășeam constant contururile. La scris îmi era un pic mai uşor, îmi exersasem mâna cu ceva timp înainte de a începe Școala, cam pe la cinci ani, într-o vară fără sfârşit, când m-am împrietenit cu Narcisa. Narcisa era un pic mai mare decât mine, să zic cu vreun an sau doi, nu știu. Oricum, la vârsta aia diferența se măsoară nu în ani, ci în ani-lumină. Știa să scrie! Așa îmi spunea și, bineînțeles, o credeam. Cum să nu crezi așa o minune? Ceva din strălucirea ei de om de şase ani care ştia deja să scrie se răsfrângea şi asupra mea. Încă nu eram niciuna dintre noi la școală, dar ne jucam de-a școala și era grozav. Eu aduceam hârtie și pix din casă, iar ea scria de zor pentru mine, rânduri-rânduri albastre şi pe faţă, și pe dos, de arăta coala de hârtie ca un pulover tricotat. [...] Ne jucam cu orele. [...] ,,Vrei să te învăţ şi pe tine să scrii?", mi-a zis Narcisa într-o zi. I-am zis da, bineînțeles. „Uite, faci aşa", mi-a zis. Mi-a pus pixul în mână și a început să-l plimbe pe hârtie. leșeau nişte cârcâieci grozavi în urma lui, unii mai rotunzi, alții ascuțiți ca niște țepușe. Am început și eu să tricotez ca ea, pe hârtia albă, cu pixul. Era tare bine. Undeva, în mintea mea, știam că nu scriam, doar ne prefăceam, dar era totuna. Scriam ce scriam, după care făceam schimb. „Uite, ţi-am scris o scrisoare!" „Şi eu ție!" „Ce mi-ai scris?" „E secret!" Mi-aduc aminte și acum cu drag de Narcisa și de cârcâiecii pe care îi scria. Toate casele de pe stradă au fost demolate și prietenia noastră s-a destrǎmat, dar eu am continuat să scriu.


UNU SI DOI VA ROG ACESTA E TEXTUL A. URGENTTTT​