Ursul păcălit de vulpe adaptare după Ion Creangă Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. După ce umblase o noapte întreagă după hrană, spre dimineață, cumătra iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufǎ. ⚫Şezând vulpea cu botul întins pe labe, îi vine miros de peşte. Ridică puțin capul şi, uitându-se în lungul drumului, zăreşte un car tras de boi. -Bun! gândi vulpea. laca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă. Țăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă, opreşte carul. Coboară, vine la vulpe, se uită la ea de aproape și, văzând că nu suflă, o apucă de după cap şi o aruncă deasupra peştelui. Apoi porni spre casă. îndată vulpea a început cu picioarele a împinge peştele din car. După ce hoața a aruncat o mulțime de peşte pe drum, sare şi ea şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele. Apoi îl duce la vizuina sa şi începe a mânca pe .săturate! Tocmai atunci, iaca vine la dânsa ursul. - Poftă mare, cumătră! Dar ce de peşte mai ai! Dă-mi şi mie, că ta...re mi-i poftă! - la mai pune-ți pofta-n cui, cumetre! Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci. Ursul, fără să mai zică ceva, aleargă-n fuga mare la balta din marginea pădurii şi-şi vâră-n apă toată coada!... În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de înghețǎ zdravăn apa din baltă şi prinse coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozii şi de frig, smuceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne fără de coadă! Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe! Doar la doi​