Răspuns :
Explicație:
Constituirea statelor medievale româneşti a decurs în câteva etape: unificarea teritorială, formarea structurilor sociale, a instituţiilor centrale statale de guvernare şi obţinerea independenţei, recunoscută de ţările vecine. Procesul de formare a statelor româneşti şi-a găsit expresie în formula acceptată de istorici despre evoluţia societăţii româneşti de la sat la stat. Această formulă explică esenţa procesului care a avut la bază consolidarea obştei săteşti (în frunte cu juzi sau cnezi) ca formă iniţială de organizare socială şi autoadministrare în perioada de după retragerea legiunilor romane din Dacia. Interesele comune de apărare şi de valorificare a terenurilor agricole serveau drept bază pentru unirea mai multor obşti în uniuni de obşti cu o căpetenie unică în frunte, numită voievod, cnez, ban. Uniunile de obşte se numeau "ţări" (din latinescul-terra). Marele istoric român Nicolae lorga a numit aceste "ţări"- Romanii populare, în izvoarele istorice străine ele se mai numeau Vlahii, adică ţari ale românilor, deoarece străinii, după cum am demonstrat deja (vezi capitolul 5) îi numeau pe români "vlahi", cu diferite derivate ale acestei denumiri. Istoricii au atestat circa 20 de asemenea "ţări", care acopereau întreg spaţiul locuit
Formaţiuni statale incipiente româneşti. Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei. Aceasta se lămureşte prin faptul că după 896 ungurii au migrat din stepele nord-pontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. Pe măsura extinderii lor teritoriale în direcţia Tran¬silvaniei, ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti, în cronica maghiară "Gesta Hungarorum" ("Faptele ungurilor"), scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (după opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea, 1173-1196) se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voevodatul lui Menumorut (în Crişana, cu centrul la Biharea), voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei, cu centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat, între Mureş şi Dunăre, cu centrul la Cuvin). Unii istorici, mai ales maghiari, sunt de părere că detaliile privind luptele băşti-naşilor români cu ungurii, expuse cu lux de amănunte de către cronicar, ar putea fi imaginare. Dar şi în acest caz cert este faptul că Anonymus se bazează pe tradiţia existentă în mediul maghiarilor despre rezistenţa opusă la venirea lor în Transilvania de către românii băştinaşi (organizaţi în voievodate). Deşi aceste voievodate au fost supuse de către maghiari, totuşi un secol mai târziu în Transilvania sunt atestate alte două noi formaţiuni statale: una cu centrul la Alba lulia (Bălgrad), în frunte cu Gyla, şi alta în Banat, fiind condusă de Antum, • descendent din familia lui Glad, vasal al Imperiului Bizantin. Cu timpul şi aceste voievodate au fost supuse de Regatul maghiar. Prezenţa compactă a românilor în Transilvania i-a determinat pe regii maghiari să cuate a câştiga loialitatea căpeteniilor locale. Cu acest scop în Transilvania a fost păstrată o autonomie internă. Ea avea în frunte un voievod, fiind numită voievodat. Dar şi după constituirea voievodatului încă multă vreme s-au păstrat formele româneşti de organizare teritorial-administrativă -"ţările" (Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului, Ţara Bârsei etc.). Între anii 1211-1225 pe teritoriul Ţării Bârsei regele maghiar a dislocat Ordinul cavaleresc religios al loniţilor, strămutat din Palestina. Teutonii, însă, refuzau să se supună autorităţii regale şi la ordinul papei ei au fost din nou strămutaţi, de această dată în Ţinuturile Baltice. Dacă loniţii n-au contribuit la consolidarea poziţiilor regelui maghiar în Transilvania, apoi acest rol le-a revenit coloniştilor secui (de origine turanică) şi germanici, numiţi saşi (adică saxoni, deoarece o mare parte dintre ei erau originari din Saxonia). Ei aveau o autonomie administrativă (numită "scaune săsesti şi "scaune secuieşti") şi susţineau politica regelui în voievodat. Dacă "ţările" române situate în Transilvania au avut de înfruntat expansiunea maghiară, apoi formaţiunile statale de la sud şi est de Carpaţi s-au confruntat cu un nou val de migratori. Pe la mijlocul secolului al Xl-lea în spaţiul românesc s-au deplasat pecinegii, populaţie de origine turanică, apoi în secolul al Xl-lea au urmat cumanii, un alt neam turanic.
Românii au căutat să întreţină relaţii paşnice cu migratorii. Conducerea formaţiunilor statale de la est şi sud de Carpaţi îndeplinea funcţia de mediere în relaţiile rornâno-turanice, organizând colectarea dărilor pentru invadatori. În secolul al Xl-lea pecinegii de la Dunărea de Jos au întreprins acţiuni antibizantine. Ca urmare, pecinegii, împreună cu populaţia eterogenă din Dobrogea, printre care şi români, au participat la organizarea a trei formaţiuni politice, conduse de Tatos, Sesthlav şi Staza. Unii istorici îi socot pe aceste căpetenii conducători ai unor formaţiuni politice româneşti, în ultimul timp a fost expusă şi părerea că ei puteau fi pecinegi care au colaborat cu populaţia românească locală. Alte triburi de migratori-cumanii, împreună cu o mulţime de aliaţi (inclusiv şi români nord-dunăreni), au colaborat, la rândul lor, cu românii de la sud de Dunăre, care în anii 1185-1186, conduşi de trei fraţi - Petru, Asan şi loniţă, s-au răsculat împotriva Bizanţului. Biruinţa răsculaţilor a pus temeiul Imperiului Româno-Bulgar (sau al doilea tarat bulgar). Românii împreună cu bulgarii au participat la crearea acestei structuri statale, iar loniţă Caloian a fost recunoscut împărat de către papa Inocenţiu al III-lea, invocând originea romană a lui loniţă. în timpul domniei urmaşilor lui loniţă acest stat devine bulgar. Prin intermediul statului sud-slav pătrund şi anumite elemente bizantine de organizare a instituţiilor statale la români, inclusiv a domniei (după modelul bazileilor bizantini şi ţarilor bulgari). Astfel, conform ultimelor viziuni ale istoricilor români, asupra procesului de constituire a statelor medievale româneşti, de rând cu tradiţia autohtonă a Romaniilor populare, un anumit rol l-au jucat influenţa bizantino-subslavă şi prezenţa migratorilor turanici. Cumanii au împiedicat expansiunea Regatului maghiar la sud şi est de Munţii Carpaţi, oferind românilor posibilitatea să-şi creeze formaţiuni statale proprii, care plăteau tribut migratorilor. Formarea Ţării Româneşti. Formarea statului medieval Ţara Românească a cunoscut câteva etape. Formaţiuni politice incipiente - uniuni de obşti - au fost atestate în izvoarele slave sub denumirea de Vlaşca, Codrii Vlăsiei (Ţara Vlăşiei) etc., adică ţări ale românilor. În deceniile care au urmat după invazia tătaro-mongolă, izvoarele istorice ne comunică despre formaţiuni statale între Carpaţi şi Dunăre cu un caracter mai avansat. Astfel, în anul 1247 regele maghiar preconiza să amplaseze în Banat şi Oltenia Ordinul religios al loniţilor. Printr-o diplomă specială cavalerilor ioniţi li s-au acordat mari privilegii, dar ei aşa şi nu s-au stabilit aici. Din diplomă aflărn că în spaţiul rezervat ioniţilor era situată Ţara Severinului, care includea cnezatele lui loan şi Farcaş (în Oltenia), Ţara Litua, în frunte cu voievodul Litovoi (pe Jiu), şi voievodatul lui Seneslau (pe Argeş). În a doua jumătate a secolului al XII-lea, conform documentelor maghiare, un urmaş al lui Litovoi (purtând acelaşi nume) pentru anii 1272-1275 a unit la voievodatul său teritoriul din dreapta Oltului şi a refuzat să recunoască suzeranitatea maghiară. Dar în urma expediţiei regelui Ladislau al IV-lea (1272-1290), întreprinsă în 1277-1279 Litovoi este ucis, iar fratele său Bărbat - luat prizonier.
Prima încercare de unificare politică la sud de Crăpaţi denotă faptul că evoluţia societăţii româneşti se dezvolta în direcţia statului medieval unificat. Crearea unui stat unificat era determinată de mai mulţi factori, în primul rând, era necesară asigurarea securităţii drumului comercial, care lega Europa Centrală cu gurile Dunării. Veniturile căpătate de la asigurarea comerţului pe acest drum au întărit forţa economică a voievodatelor româneşti. Diferenţierea socială din societatea românească aflată pe calea constituirii relaţiilor feudale, determina la rândul ei necesitatea unui aparat administrativ puternic pentru a reglementa relaţiile dintre diferitele pături sociale, pentru a apăra bunurile lor materiale de invazii străine şi infractori interni. Deşi regii maghiari îşi impuneau suzeranitatea lor la sud de Carpaţi, vecinătatea Hoardei de Aur nu le permitea să-şi extindă stăpânirile în această zonă. Dominaţia mongolă după 1241 era efectivă numai în teritoriile de sud-vest ale Moldovei, în celelalte teritorii româneşti de la sud şi est de Carpaţi dependenţa de mongoli se limita la plata unui tribut, în schimb aceştia stăvileau expansiunea maghiară în zonă. Totodată, în procesul evoluţiei relaţiilor mongolo-române, bazate pe colectarea birurilor de la populaţia autohtonă, s-a constituit aparatul administrativ local, preluat apoi de statul medieval românesc.
Sper că te-am ajutat....
Vreau coroana...
Vasilicaceterasu1901
Vă mulțumim că ați ales să vizitați platforma noastră dedicată Istorie. Sperăm că informațiile disponibile v-au fost utile. Dacă aveți întrebări suplimentare sau aveți nevoie de sprijin, nu ezitați să ne contactați. Vă așteptăm cu drag și data viitoare! Nu uitați să adăugați site-ul nostru la favorite pentru acces rapid.