Răspuns:
Mai înainte ca giganţii să fi putut căuta prin lume
iarba aceea magică, Zeus a cerut soarelui să-şi stingă
flacăra, de aur, luna să îşi acopere cununa-i mândră,
argintie, cu un văl negru, nepătruns, iar aurora să-şi
ascundă luminile-i trandafirii. Însă Alcioneu, gigantul, în
loc să cadă la pământ, izbit de două ori în trupu-i, de-un zeu şi de un muritor, a hohotit în râs năprasnic:
— Zadarnic vă munciţi voi doi să-l zdrobiţi pe Alcioneu! Dar, iată, unul dintre dânşii, Alcioneu, cel mai voinic – care avea şi însuşirea că nu putea fi omorât, atâta vreme cât lupta în ţara unde se născuse – s-a căţărat sus, peste stânci.
Numai o fiinţă a rămas, privind în sus, cu ochi
semeţi, şi-a glăsuit, în timp ce toţi şedeau plecaţi şi
tremurau înfricoşaţi:
— Eu, Zeus, nu – mă tem de tine!
Alcioneu crezând că-i scapă eroul cel mai de temut, l-a
urmărit până la ţărmul albastrei ape a Egeei, şi astfel
s-a îndepărtat de locul unde se născuse. O linişte
înşelătoare, pentru că Gheea nu-l ierta pe Zeus, care-i
închisese parte dintre feciori în Tartar, iară pe alţii-i
nimicise.
Scena se petrece doar cu o clipă mai înainte ca zeiţa să-l îmbrâncească pe gigant într-o groapă şi, prăbuşind deasupra lui un munte, să-l facă prizonier pe veşnicie, în insula Sicilia.
Zeus, băgând de seamă asta, şi vrând să-l scape pe
Heracle, s-a sfătuit pe loc cu Hermes, pristavul lui cel de credinţă. În urma vrăjilor zeiţei, giganţii nu cădeau învinşi, decât dacă erau loviţi, cu armele,-n acelaşi timp, de-un muritor şi de un zeu.
Giganţii-au prins apoi să smulgă munţii din temelia
lor, să-i pună unul peste altul şi să-şi alcătuiască o
scară, să ajungă până în Olimp. Poseidon, Ares şi
Hefaistos, Artemis, Hermes şi Apolo au biruit în lupte
crunte întreaga ceată de giganţi şi s-au acoperit cu toţii
de glorie nepieritoare.
Gâtlejurile lui adânci; fierbinţi de-atâta pălălaie, lăsau
să-i scape sunete ca nişte mugete de tauri, sau răgete de lei flămânzi.
Zeii din muntele Olimp s-au aşternut pe mari
petreceri, puternici şi voioşi acum, după o astfel de
victorie.
În timp, după aceste lupte date de zeii
olimpieni, întâi cu Cronos şi titanii, apoi cu
ceata de giganţi, se aşternuse linişte. Pe frizele Partenonului şi ale altor temple, în splendide
basoreliefuri şi statui, ca şi pe amforele vechi, în marmură sau în ceramică, artiştii plastici ai antichităţii au imortalizat cântecele poeţilor despre aceste imaginare lupte ale olimpienilor cu giganţii.
Gigantul, cu un genunchi la pământ şi un picior întins, căutând un sprijin, nu poate să se opună elanului zeiţei, deşi, din toată încordarea trupului şi a feţei, se vede că se luptă cu deznădejde. Dar eu, dacă m-oi necăji, am să vă salt în sus, spre cer, cu-ntreg pământul şi cu marea, şi-am să vă spânzur laolaltă de piscul ăsta din Olimp.
