Răspuns:
Noțiunea în sine, întrebuințată de altfel destul de rar, are înțelesuri variabile. Pentru romanii de după căderea republicii, homo novus (după Cicero) desemna omul ridicat de curând, omul fără trecut, fără ascendență familială notorie (în sensul nostru de azi - parvenit). În secolul XVIII, sub influența gânditorilor iluminismului francez, de asemenea se profilează dorința de reorganizare a societății, în Iluminismul și Revoluția Franceză se pot vedea sursele conceptuale ale idealului unei „persoane noi”. Acest ideal, desigur, a fost însoțit de căutarea de noi forme de educație și modelare.
O tipologie nouă de inși anonimi scoși la iveală de refluxul proceselor istorice firești.
Singura tendință de a fetișiza „omul nou” ca produs insolit al noului tip de societate s-a manifestat în statul totalitar comunist, al cărui om nou era de fapt omul gloatei, omul impersonal de la natură şi apoi impersonalizat până la capăt printr-o educație artificială după tehnica dresajului şi a automatizării, așa cum a fost Homo Sovieticus. Acest om nou mitic urma să fie, ca un șurub în angrenaj, beneficiarul virtualei societăți viitoare finale, adică a societății comuniste, care va extirpa toate rădăcinile autentice ale tradițiilor spirituale ca să devină societatea ideală fără clase sociale, dar şi constructorul acestei societăți utopice.
