realizeaza un rezumat conform fragmentului:
Era o dimineață ca oricare alta. [...] Nu ne pregăteam de nimic special acolo, la grădina zoologică.
S-a întâmplat însă un lucru care a făcut-o de neuitat. Asta mă voi strădui să povestesc chiar acum.
Stăteam, ca de obicei, singur pe creanga mea și mă uitam spre pădure. [...] Îngrijitorii de serviciu erau
Clonț și Piciorong, n-o să uit niciodată [...]. După ce s-au îndepărtat, m-am uitat, ca de obicei, la ușiță.
Am întins aripile și am atins-o ca din întâmplare, împingând ușor cu vârfurile. Era, desigur, închisă. [...]
Am mâncat cum mănânc eu, fără să păstrez nimic pentru mai târziu, după care am hotărât să profit de
orele de liniște și să trag un pui de somn, cât se mai putea. Știam că n-o să mai apară nimeni vreme de
câteva ore. Abia ce mă instalasem pe platformă, că s-au auzit niște pași apropiindu-se.
Orice ar fi, nu deschid ochii, mi-am zis. Un condor* sătul e un condor mort pentru patrie vreme de
câteva ore.
Zăceam acolo neclintit, iar jos continua foșnetul. Ca niște pași pe loc.
Probabil se uită la mine. Nu mă mișc. Nu exist. Pleacă! Dar foșnetul continua, de parcă cineva se
plimba pe lângă cușcă.
Poți să te plimbi. Aici nu e nimic de văzut. Condor adormit. Nu-ți convine, cere-ți banii înapoi pe
bilet.
Și deodată, clinchetul! Ei, da! Clinchetul m-a făcut să tresar. Clinchetul m-a făcut să mă ridic în
capul oaselor și să mă uit țintă la ușiță. Jos, lângă cușcă, stând pe vine și umblând cine știe de ce la
zăvor, era o fetiță. Părul lung și drept, de culoarea castanelor, îi învelea umerii și atingea cu capetele
pământul. De sub pletele care o îmbrăcau ca o pelerină, se iveau brațele albe, lungi și subțiri. [...] Se uita
la mine neclintită, cu ochii mari, cu gura întredeschisă, de parcă ar fi rostit o vocală neauzită. Am căutat
să mă adun, să mă stăpânesc, să mă controlez, să-mi lipesc aripile de corp și să mă trag un pic mai în
spate. Dar stai puțin! O știu pe fata asta, mi-am zis.
— Nu te speria... mi-a șoptit.
Da, bineînțeles c-o știam pe copila asta! Era fata aceea blândă, cu bascheții verzi, îi avea și acum
în picioare. Nu știu ce-a meșterit ea acolo și cum a făcut, dar peste câteva minute ușița era descuiată.
Clic, s-a auzit. Fata se uita țintă la mine. Cu mâna stângă se sprijinea de gardul de sârmă, cu dreapta a
crăpat ușița ușor, întâi foarte puțin, apoi mai mult, până a deschis-o de tot. A lipit-o de perete și s-a
îndepărtat câțiva pași, mergând cu spatele, fără să-și ia o clipă privirea de la mine
— Haide, mi-a zis.
M-aș fi frecat la ochi. Credeam că visez. Haide, haide, dar unde?
— Hai, Isidor.
Știa cum mă cheamă! Asta chiar m-a lăsat mut. Mă rog, eram dinainte, dar știți cum se zice... Am
coborât de pe platformă. O mișcare care a stârnit ceva turbulențe, după cum mi-am dat seama. [...] Am
hotărât să ies din cușcă. M-am aplecat și m-am strecurat pe ușiță. Mi-a stat respirația. Am amețit și m-am
prăbușit într-o parte.
— Isidor! Trezește-te, te rog!
Mi-am dat seama că mă făceam de tot râsul. Condor bătrân, să zac așa prăbușit într-un șanț! M-am
ridicat, m-am scuturat frumușel. Carevasăzică, nu visam. Și acum?
— Zboară! mi-a șoptit. O priveam fermecat, încă un pic amețit, nu știam ce să fac. Am întins aripile.
Ea s-a tras într-o parte.
— Zboară! mi-a zis iarăși. Poți să zbori, ești liber. Iar eu trebuie să plec cât mai repede. Zboară, te
rog, nu vreau să ne prindă! O s-o încurcăm amândoi.
Zboară, zboară, dar cum? [...] Pur și simplu trupul meu nu se desprindea de la sol decât pentru a
se prăbuși cu un bufnet. [...]
Fata mă privea disperată, cum mă apropiam de ea săltând ca o minge dezumflată. Brusc, s-a întors
cu spatele la mine și a pornit spre ieșire. Am alergat după ea. S-a oprit, înainte să dea colțul către aleea
principală, s-a rotit și m-a privit. [...] Fetița și-a scos hanoracul și mi l-a aruncat pe umeri. Ea mi-a trecut
ușor fiecare aripă prin câte o mânecă, apoi a închis fermoarul cu grijă, atentă să nu-mi prindă penele de
pe piept. Iar când mi-a aranjat la loc o pană răzvrătită și i-am simțit degetele subțiri atingându-mă, am știut
că trebuie să mă las pe mâinile ei, că e bună ca o mamă, deși nu e decât o fetiță. [...] Ne-am așezat pe
bordură, feriți de câteva mașini parcate acolo, cu fața spre pădure. Am răsuflat ușurați amândoi.
— Și-acum ce ne facem, Isidor? Glasul fetei părea plin de îngrijorare. Însă, când m-am întors înspre
ea, am văzut că zâmbea cu tot chipul. [...] Tot ce-am făcut a fost să leșin iarăși, răpus de-atâta fericire, cu
capul în poala zânei de treisprezece ani care mă salvase. Serena.
​