de Alexandru Macedonski Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă Şi nicăieri nu poți mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi Decât pe-ngustele potece sub bolțile cu frunze verzi. Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeață, Frumos e câmpul ce se-ntinde ca și o mare de verdeaţă, Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit, Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit. Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie, Tu ce ridici spre ceruri brațe visându-ți dulcea poezie, Și care om venind în tine nu se pricepe înălţat, Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat? Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă, Cu paserile modulându-şi concertul lor neîntrecut, Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă Pe patul de-albe petricele ce le e vecinic aşternut. eslunci colege cuvintele de la rubrica DEX. C​