S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele Babei şi nopțile vegherii[1] Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Lumina e mai caldă şi-n inimă pătrunde; Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde. Pâraiele umflate curg iute şopotind, Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind. O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde! în câmpul veşted iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel, Şi sub a lui povară îl pleacă-ncetinel. Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare, Un gândăcel, un flutur, un clopotel în floare, După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit, Aprind un soare dulce în sufletul uimit!​