Marturia unui prizonier din lagarele din Transnistria
În mijlocul iernii aspre din Transnistria, am fost capturat de forțele de ocupație și aruncat într-unul dintre lagărele de muncă ale regimului. Eram un simplu civil, luat pradă fără milă de către ocupanți. În timp ce încerc să transpun în cuvinte ororile trăite, îmi amintesc cu tristețe și furie fiecare clipă petrecută acolo.
Primele zile în lagăr au fost cele mai cumplite. Frigul mușca pielea noastră precum o fiară nesățioasă, iar lipsa hranei și a apei erau aproape insuportabile. Dormeam pe pământul rece și umed al barăcii, înghesuiți ca animalele într-un adăpost prea mic. Fiecare răsuflare era un efort și fiecare zi părea să se întindă la nesfârșit, fără nicio speranță înainte.
În fiecare dimineață, suntem aliniați și forțați să muncim în condiții inumane. Timpul se dilata într-o perpetuă agonie, iar suferința noastră devenea tot mai profundă. Oamenii cădeau ca muștele în fața epuizării și a bolilor care se răspândeau rapid prin lagăr.
Dar cel mai greu de suportat era umilința și brutalitatea la care eram supuși zi de zi. Gardienii ne tratau ca pe niște animale, lovindu-ne și umilindu-ne fără milă. Nu exista nicio milă sau compasiune în ochii lor recei și indiferenți.
Cu toate acestea, în ciuda tuturor greutăților, speranța a rămas mereu aprinsă în inimile noastre. Ne-am sprijinit unii pe alții, ne-am împărtășit povestile și am încercat să găsim un strop de umanitate în mijlocul acestei iaduri. În cele din urmă, am fost eliberați de tirania lor, dar rămânem martori ai ororilor indescriptibile trăite în lagărele din Transnistria.
Așa sună mărturia unui prizonier din lagărele din Transnistria, un strigăt de durere și disperare care trebuie să fie auzit de întreaga lume.
