Realizați rezumatul in 100-150 de cuvinte, respectând regulile acestuia, la următorul fragment: Acum, pe loc, nu mai târziu, nu prea târziu, nu niciodată, o să vă spun povestea întâmplărilor
extraordinare și categoric extraterestre prin care am trecut la sfârșitul clasei I, după ce învățasem toate
literele, de la A la Z. [...]
Era Ziua cititului. Directoarea școlii a hotărât ca în dimineața aia de joi, copiii din clasele I–IV să se
ducă la bibliotecă: să citească acolo sau să împrumute cărți, în loc să facă ore. Toată lumea s‑a bucurat, și
noi, și învățătorii noștri. Sunt uneori și momente din astea, când elevii și învățătorii se bucură deodată.
Avem o sală de lectură uriașă. Pereții par făcuți de sus până jos din cărți. E foarte frumos, fiindcă ai
impresia că sunt mai moi și mai calzi decât cei obișnuiți. E ca un castel de cărți de citit. Odată mi s‑a părut
că pereții foșneau, ca frunzele din pădure.
Nu vă mirați, tata îi zice adeseori mamei: „Fiica ta are prea multă imaginație“. Când spune așa, „fiica
ta“, e întotdeauna un reproș. Atunci mama îi spune lui tata, apăsând într‑un anumit fel cuvintele: „Mai bine
prea multă decât prea puțină, ca la alții!“ Nu știu cine‑or fi alții. Imaginația, mi s‑a explicat, e o vacanță
frumoasă a gândurilor, dar uneori, când ți‑e frică, poate fi și o vacanță foarte urâtă.
De Ziua cititului, am ajuns un pic mai târziu la bibliotecă și de aici au pornit toate aventurile teribile din
acea zi. Văzusem coada de elevi din fața ușii. Se târa greu, ca un șarpe gras și bătrân, care a mâncat prea
mult. „Mă simt ca un șarpe boa care a înghițit un elefant!“, zice tata după ce mănâncă seara, când vine
flămând de la taxiul lui și apoi de la alergare. Lui tata îi place să alerge în parc, zice că a început să se
îngrașe, că stă prea mult jos, în mașină.
Am văzut desenul ăsta cu șarpele boa în cartea care se cheamă Micul prinț. Seamănă cu o pălărie,
ce să mai vorbim, cine a făcut asta chiar n‑avea talent! Eu nu cred că cineva ar fi ghicit fără ajutor ce e acolo,
înăuntru. Odată am redesenat chestia aia ca să semene a șarpe, cu solzi, limbă, coadă ca un S și tot ce‑i
trebuie. Dar frate‑meu, care citise cartea, mi‑a spus că așa n‑are niciun haz, pe când pălăria are.
În fine, coada de la ușă era ca un șarpe boa care înghițise un elefant care înghițise mulți copii. M‑am
așezat și eu chiar în coada cozii, dar am constatat că îmi pierdusem animalul de companie. E vorba de‑o
broscuță. Nu vă închipuiți că era vie, ar fi fost scârbos să vin cu broaște vii la școală.
Era o broșă, cu niște pietre strălucitoare roz, din care câteva căzuseră. Ochi negri. Stătea pe lăbuțe
ca și cum tocmai sărise. Mi‑a dat‑o bunica, de ziua mea, ca talisman. Adică să‑mi poarte noroc.
A trebuit deci să mă întorc în clasa noastră, la etajul al doilea, să‑mi caut broasca.Am urcat un etaj – biblioteca e la primul – și am căutat peste tot, am găsit tot felul de lucruri uitate de
colegii mei, o gumă de șters în prima bancă, unde stătea Ruxi, și una de mestecat făcută cocoloș, un sendviș
mușcat, penarul cu unicorn al Marietei, prietena mea cea mai bună, dar pe mica mea broască ia‑o de unde
nu‑i! M‑am întors uitându‑mă pe jos de‑a lungul coridorului și pe trepte. Broșa parcă ar fi plecat, țup‑țup,
afară, să se arunce în lac.
Eram sigură c‑o să am ghinion. Când n‑am talismanul cu mine, îmi merge rău, deși Tomiță spune că
astea sunt prostii și că nu există lucruri care‑ți aduc noroc tot timpul. Că dacă ar exista așa ceva, el nici nu
și‑ar mai face temele, n‑ar mai învăța nimic și tot primul din clasă ar fi. Tom ia mereu premiu, e bun la toate
materiile, eu, din păcate, sunt bună numai la desen.
„Fata mea o să ajungă pictoriță!“, spune tata. „Fata noastră!“, subliniază mama.
Dar tocmai desenul cred că era de vină pentru cel mai groaznic secret al meu.
Să vi‑l spun, să nu vi‑l spun? va rog dau coroana ​