Răspuns:
Pe faleza înaltă și abruptă, unde valurile tumultoase se izbeau de stânci cu un sunet de războinic neînfricat, am descoperit inelele apei. Erau ca niște bijuterii nevăzute, stropi de apă care se ridicau în aer sub forma unor inele perfecte, danțuind în lumina soarelui de apus.
Era o seară de vară, când aerul era încărcat de aromele sărate ale mării și de visuri împlinite. În timp ce priveam fascinată acest spectacol al naturii, am remarcat o prezență neobișnuită la câțiva metri distanță. Era un băiat, cu părul cărunt de vânt și ochii pierduți în imensitatea oceanului.
Cu inima bătând mai repede decât valurile ce se izbeau de stânci, m-am apropiat de el și am întrebat cu o voce tremurândă ce căuta în această lume de inele ale apei. Răspunsul lui m-a surprins și m-a întristat în același timp. El căuta semne ale tatălui său, un pescar pasionat, dispărut în adâncurile mării cu ani în urmă.
În acel moment, am simțit că trebuie să fac ceva. Am luat mâna băiatului și l-am condus către marginea falezei, acolo unde inelele apei dansau mai aproape de noi. Am ținut strâns mâna lui și am strigat numele tatălui său în vânt, sperând că valurile îl vor purta către noi.
Și, într-un miracol al naturii sau poate al dragostei dintre tată și fiu, în mijlocul inelelor apei, a apărut o umbră întunecată, care s-a transformat într-o barcă de pescuit. Băiatul a strigat de bucurie și a alergat către barcă, iar eu am rămas pe faleză, privindu-i cum se îndepărtează în apusul roșu al soarelui.
În acea seară, am învățat că inelele apei nu sunt doar o frumusețe efemeră, ci pot fi și semne ale speranței și ale iubirii care ne ghidează către acel loc unde sufletele noastre se întâlnesc din nou.
