Răspuns:
Pe malurile împietrite ale Insulei Șerpilor, un bătrân solitar veghea ca un străjer al tainelor înmiresmate ale locului. În fiecare dimineață, își începea ritualul meticulos, străbătând cu pași hotărâți stâncile aspre spre farul vechi, numit de pescari "Farul Insulei". Lumina timidă a farului își începea dansul său de veghe, aruncând raze palide peste marea învolburată, ca o chemare fermecată către cei rătăciți în întunericul oceanului.
Bătrânul era martorul unei epoci apuse, când insula pulsa de viață și comunitatea sa trăia în armonie cu natura sălbatică. Își amintea cu melancolie de vremurile când copiii insulei alergau pe plajă, iar vântul purta râsetele lor cristaline. Însă timpul își lăsase amprenta asupra insulei, iar acum era doar o umbră a gloriei sale de odinioară.
În zilele senine, bătrânul se retrăgea în adâncurile amintirilor sale, îngrijindu-se de far, de grădina sa modestă și de locurile sacre ale insulei. În nopțile liniștite, când cerul se învelea în mister și stelele își începeau dansul lor cosmic, el simțea prezența străveche a Insulei Șerpilor, o prezență ce părea să străbată veacurile și să îi șoptească secretele cele mai adânci.
Dar nu toate zilele erau senine pe Insula Șerpilor. Furtunile se abăteau asupra ei cu o furie nemiloasă, iar marea se ridica înspumată ca un monstru însetat de distrugere. În astfel de momente, bătrânul se îngrijea de far cu o devotament de neclintit, știind că lumina sa era singura speranță pentru corăbiile pierdute în vâltoarea furtunii.
Astfel, bătrânul trăia și veghea pe Insula Șerpilor, un paznic al trecutului și al viitorului, un far al speranței și al întunericului, învăluit în misterul unei lumi ce pare să fi fost uitată de timp, dar care trăiește mereu în inima celor ce-i cunosc legenda.
