Într-o noapte înstelată, când luna strălucea ca un far de lumină în întunericul cerului, părea că natura întreagă se pregătește să spună o poveste magică. În adierea ușoară a vântului, frunzele copacilor șopteau între ele, iar stelele păreau să fie îngrijorător de aproape, ca și cum ar fi vrut să fie ascultate. În mijlocul acestei scene fermecate, o mică cabană de lemn părea să fie adăpostul perfect pentru oricine căuta să asculte secretele nopții.
În interiorul cabanei, lumina slabă a lumânărilor încălzea încăperea și împrăștia umbre dansatoare pe pereți. Un bătrân înțelept stătea în fața focului, cu ochii lui albaștri privind fix în flăcările care își urcau jucăușe către cer. În jurul lui, copiii din sat se așezaseră în cerc, cu ochii lor plini de nerăbdare și imaginație. Era momentul lor preferat în fiecare săptămână: noaptea poveștilor.
Cu o voce gravă și caldă, bătrânul a început să povestească despre vremuri îndepărtate, când pădurea era plină de zâne și spiriduși, iar animalele vorbeau în limba oamenilor. Fiecare cuvânt rostit de el părea să fie încărcat cu magie, iar întunericul nopții se prelingea peste cei prezenți ca un pătură de mister.
În timp ce povestea avansa, imaginația celor mici prindea viață, iar cabana de lemn părea să devină poarta către o lume nouă și fascinantă. În mintea lor, ei călătoreau prin păduri fermecate, îmblânzeau dragoni și descopereau comori ascunse în peșteri întunecate.
Și în timp ce luna urca pe cerul nopții, iar focul se micșora treptat în cenușă, copiii adormeau cu zâmbetul pe buze, încălțându-și visele cu poveștile minunate pe care le-au auzit. Noaptea de poveste se încheiase, dar magia ei va trăi mereu în inimile celor care au avut privilegiul de a o trăi.
