caracterizare text urmator: A fost ce-a fost... a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, și văduva era săracă de nu mai știa cum
să-și înnoade zdrențele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creșteau flori pe unde-i călca piciorul și da
muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el.
Diminețile, când se deștepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopțile o visa totdeauna pe fata
ei voioasă și fericită, înconjurată de bogății și gătită ca o împărăteasă și grea mâhnire o cuprindea când o
vedea săracă și îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puțin fața mamei iar se înveselea,
căci Lia era și în sărăcia ei tot voioasă și fericită, parcă ar fi înconjurată de bogății și gătită cum o visase,
ca o împărăteasă. [...]
Când Lia ieșea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele pașilor ei, care toate se clătinau
plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: „Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce ești la fire și,
totuși, mult mai ai să umbli și să alergi [...]”.
Așa azi, așa mâine, multe zile de-a rândul tot așa, până ce Lia a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă.
— Am să plec, mamă, în lume, că nu mă mai rabdă pământul și mă duce dorul, zise ea. Sunt acuma
mare și eu și mi se cuvine să-mi caut rost în lume.
Văduva suspină, căci atâta copil avea și ea și mult îi era dragă fata, dar mamă era, ca orișicare mamă,
norocul copilului său îl visa, iar norocul în lumea largă se găsește.
— Mergi – îi zise dar –, copila mea, și nici spini, nici buruiană în calea ta să nu găsești.
Lia frământă aluat din făină neagră și-și făcu o azimă* de drum, apoi porni în cale lungă, nu cu opinci
de oțel și curele de vițel, ca Făt-Frumosul din poveste, ci desculță, ca o fată săracă, și se duse zi de vară
până în seară, peste văi și dealuri, cum o ducea potecuța pe care mai umblaseră și alții.
Cum se ducea așa, iată că dă peste o turmă de oi, care păștea păzită de dulăi, în vreme ce păcurarii*
dormeau la umbră de mărăcini.
Liei i se făcu milă de ea, căci dulăii erau toți șchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate
erau pline de scaieți*, de se făcuse pâslă bătucită lâna de pe ele.
— Oițelor, dragilor – le zise Lia – ia veniți la mama, ca să vă curețe.
Oile alergară din toate părțile și se adunară împrejurul ei ca bobocii plouați împrejurul cloștii, iar ea se
puse pe muncă grea și lungă, ca să le scoată scaieții din lână, unul câte unul, încet și cu băgare de seamă,
cu degetele subțiri și măiestre, ca nici pielea să nu le doară, nici firele subțiri să nu se rupă.
Mult a stat așa și le-a curățit, și iar le-a curățit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieți și la dreapta și la stânga
ei, dar nu s-a lăsat până ce nu le-a văzut pe toate curate și cu lâna moale și creață [...].
— Câți scaieți ai scos, atâtea zile să ai – îi ziseră oile ușurate – și orișicât de lung ți-ar fi drumul,
buruiană în cale să nu-ți găsești, mai ziseră și ele parc-ar fi știut vorba mamei.
— Dar voi, câinilor, dragilor, de ce șchiopătați fiecare de câte toate patru picioarele? îi întrebă ea acuma pe dulăi.
— Pentru că suntem desculți ca tine, iar nu încălțați ca oile – răspunseră ei – și sunt mulți spini și
mărăcini prin care avem să alergăm.
Lia iar se puse pe muncă lungă și grea, ca să le scoată spinii din tălpi, tot unul câte unul, tot încet și
cu băgare de seamă, tot cu degetele subțiri și măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate.
— Câți spini ai scos, atâți ani să numeri în viața ta – îi ziseră câinii – și orișicât de lung ți-ar fi drumul,
peste spini în cale să nu dai.
Lia plecă mai departe ușurată, căci ușurat se simte omul care le-a făcut altora vreo ușurare, și-și urmă
drumul pe potecuța cea netedă și curată, de era mare mulțumire să calci cu piciorul gol pe ea.

Ioan Slavici, Limir-împărat

*azimă – pâine nedospită
*păcurar – cioban, păstor *scaieți – ciulini, plante cu spini