Alcătuieste, in 80 - 120 de cuvinte, rezumatul textului 2, respectând toate conventile acestui tip de compunere.
TEXTUL 2
Nimeni n-ar putea sã ghicească, fie si cu aproximatie, cu ce mã ocup in acest moment. Fac o pâine (de 900 de grame). Cântaresc cu minutie ingredientele - fãină, apă, sare, drojdie uscata... - si le pun in cuva micului cuptor electric pe care 1-am primit cadou la Crăciunul anului 2010. Apoi apăs pe un buton... In timp ce paletele amestec energic aluatul, mã gândesc ce comod, dar si ce meschin e sã faci astfel o pâine. Cuptorul, din metal si material plastic, nu e cu mult mai mare decât pâinea care se va coace in el. Pare o coaja artificialã, cu butoane si ferestre, sub care se rumeneste adevarata coaj.
Imi vine in minte cuptorul bunicii mele din partea mamei, de la Boroaia (un sat mare intre Falticeni si Târgu Neamt, nu departe de Humulestii lui Ion Creangă). Construit din cărămid si facând corp comun cu o soba cu plit, era urias. Când nu era folosit, puteam s intru in el si s-1 explorez, mergând de-a busilea si murdãrindu-m pe coate si pe genunchi de cenus. Este adevarat, asta se intâmpla cu peste cincizeci de ani in urm, când eram copil si cântream de trei ori mai putin decât acum... Dar, oricum, cuptorul era spatios, o mic pivnita cu bolt, aflat la indemână, in bucătaria de var, si având menirea s pastreze fierbinteala si nu
racoarea, ca aceea de sub pământ.
Mã uit cu dispret la bolul de metal si plastic, prevazut cu un fir cu stecăr, la care o sã coc eu acum pâinea.
Chestia asta se numeste cuptor!
La fel m-am mirat când, venind din Bucovina in Bucuresti, la facultate, am vzut in satele din sudul trii puturi americane, adicã fântâni la fel de inguste ca găleata! In aceste fântâni nu poti sã te uiti niciodată! Nu poti sã te oglindesti in luciul intunecat si misterios din adâncuri! [...]
...Sau când, mergând la piat, am aflat că merele se cumpărã si ele, ca lamele de ras sau chibriturile!
Eu stiam cã merele se iau din pom, din gradina ta sau din gradina vecinilor. Dar sã le cumperi!... Mã uitam la vânzatorii care faceau, pe tarabe, gramajoare de câte patru-cinci mere sfrijite, apoi la gospodinele grave care isi alegeau gramajoara cea mai convenabila si mi venea sã râd in hohote.
Bunica si-ar fi facut cruce dacã i-as fi aratat acest gogoloi de metal si i-as fi spus cã e cuptor.
Ea ardea, in adevăratul cuptor, o jumätate de caruta de lemn de fag pentru a-l incinge. Apoi, când lemnul se transforma integral in jar (ca acela cu care se hränese in basme caii nazdravani), cand acrul din cuptor ajungea la incandescent, impingea, cu ajutorul unui vtrai lung, jarul in stânga si in dreapta cuptorului, iar cu o lopata subtire, de lemn, asezza pe suprafata neted tavile cu aluatul crescur din care avera sã rezulte pâini, colaci, cozonaci si placinte. Painile crau mari si rotunde cât roata caului, colaci - impletiri cu mesteçug (ca si parul des al bunicii, cozonacii - pufosi si mirosind a sărbätoare crestina, placintele -
pântecoase, pline de o brânza de oi untoasă, care se topea in gură.
Idea era că, dacă tot incingi cuptorul, trebuie sã folosesti din plin prilejul si sã coci tot ce se poate coace.
Uneori, dupã ce tvile cu aceste minunatii erau scoase din cuptor cu cociorva (un fel de sapã de lemn, cu coada foarte lungã, innegrita de numeroasele ei intâlniri cu focul), erau impinse in locul lor alte tavi, cu fructe desti-nate uscării, de obicei mere tiate sau prune.
Plăcintele incă fierbinti erau impartite cu vecinii, peste gard. Chiar noi, copiii, ne duceam să-i strigăm si le ofeream placinte in stergare de in, albe si curate. Apoi mâncam si noi, cu o plăcere nebună. Uneori, dacã se terminau prea repede, bunica facea o vraja, ca Samantha, si ne arta una din pâini, indemnându-ne sã o tãiem.
Doamne, ce surpriza! Bunica ascunsese in ea, fara stirea noastra, o bucata de brânza, transformând-o intr-o placint imens, din care s-ar fi putut infrupta toat suflarea curtii. Ceea ce chiar se si intâmpla, findcă venea in mijlocul nostru, ca musafir nepoftit, dar bine-venit, si câinele bunicii, Urmuz, care isi primea portia lui, in timp ce gãinile, mai obraznice, isi smulgeau cu forte proprii câte o imbucãtur chiar din felitle din mâinile noastre, atunci când le duceam la gură.
(Alex. Stefanescu, Jurnal secret. Serie nouã)