Clubul
de lectură
Veveriţa
dupa Mihail Sado
Deşi eram la jumatatea lui april, pádurea încă mărturisea suferința iernii. Pe alocuri de
hrube de intuneric.
In taurile negre parcă rămaseserá cuibarele şi ouale părăsite ale balaurila
lelor şi
furtunilor, care au trecut peste lumea
noastră în luna lui faur. Fagi şi plopi rupţi şi do
brigheci zarisem numai în tufişurile de la
margine. Aici,
in adâncuri, nu falfaiau zboruri
, nu
marturiseau bataliile
trecute.
Padurea pastra incã în cuprinsul ei o mâhnire s-o oboseala. Ma
glasuri. Era neclintire şi tăcere. [...]
Motocel, locotenentul lui Gheorghe Meiu, umbla inainte
pe cărarea ce ducea în fundul rapii Deodată se opri, în ne-
clintirea păduri pusti
, şi dădu un strigat de bucurie. Înălță
bratul si arată spre
furca unui fag:
O veveriţa!
Ne opriram pe carare şi căutaram cu privirile minunea
pe care o descoperise copilul
.
Era intr-adevar o veverità, un ghem de blăniță de culoa-
rea flacárii, cu coada stufoasă
adusă pe spinare spre urechi,
c-un capsor minuscul in
care licareau ochisorii ca două boabe
de ploaie ori de lacrimi.
La exclamaţile noastre se mişcă brusc și trecu în partea
cealaltă a trunchiului, ca să se ascundă de privirile noastre. Apoi apáru mai sus, pe alta creang
Tacurám. Ea era însă tot neîncrezătoare. Se furișă pe o ramură subţire, apoi, desprinzând
acolo, trecu pe-un fag mai bătrân.
Făcuse o săritură fără îndoială, de pe o creangă joasă, în ind
însa fara nicio sforţare, ca şi cum puful ei de flacără
se desprinsese de-aici şi plutise in sus,
in fagul cel bátran, se opri puțin
cercetându-ne, atât cât puturam sa-i observam cravata albe
disparu iar în partea opusă. De-
acolo nu ne vedea ea, și-și închipuia, cu grăunciorul ei de inte
can-o vedem nici noi
Indată ce mă lăsai iarăşi la vale, a văzui însă iar Ramasei în urma tuturor, privind-o
neclintit. Globul iernii era jos, in tăul negru, şi ea era sus, flacăra măruntă a vieții. Se temes
duşman; ramasese încă o clipă în ea amintirea dezastrului şi a marii bătălii; bănuia încă o pr
acum când cânta soarele în crengi; şi stătea neclintità ca o frunză, lipită strâns de trunchiul
bátran, şi, cu urechea grămădită în scoarţă, asculta un ceasornic care batea acolo mărunțel, m
timpul. Nu era însă decât inimioara ei de puişor al fagului, al pădurii, ș al primăverii.
N-am simțit în acea clipă nici milă, nici bucurie, ci am avut un simțământ intens de simp
tru farama ei simbolică de viață, intr-o fracțiune a eternității, in tristul şi scurtul timp al o
Am lasat-o în îmbrăţişarea ei părintească, ascultându-şi inima ei s-a pădurii, sub ma
soarelui, tatăl nostru al tuturora. M-am departat încet către tovarășii mei.
Povestire urgent!!!