Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos. La sfârşitul verii am plecat la mare. Viața, mi-a zis M. într-o seară, devine la un moment dat ca marea din august-septembrie. Știam ce vrea să spună, văzuserăm de atâtea ori plaja acoperită de lumina sleită ca de o carcasă impenetrabilă, răscolită de amintiri încă vii, care se vedeau în urmele de pe nisip, dar goală, vizitată doar de păsările înfometate, care imprăştiau gunoaiele rămase pe plajă, resturile altor zile, ale verii acum trecute. Totuşi, mie-mi place marea în septembrie, soarele e mai moale, lumina tăiată nu mai face orele prânzului insuportabile, apa revine la albastrul intens pentru care îmi place Marea Neagră, e agitată, nu bältoaca mizerabilă care devine vara, în plin sezon. Mi-am dorit mereu să-mi petrec o lună întreagă, un septembrie la malul mării, într-unul din satele de pescari, să stau în gazdă la una din familiile alea de oameni pe care-i vezi trecând tăcuți, păşind altfel decât noi, care suntem acolo doar temporar, în casele lor joase, albastre, cu perdele de pânză albă la ferestre. Andreea Răsuceanu, Linia Kármán ​