Specia umană este Homo sapiens este singurul reprezentant actual al familiei și al genului (fig. 2).
Omul nu se trage din maimuțele actuale, ci dintr-un grup de hominide străvechi, din care s-au desprins mai multe linii evolutive: una a dus la maimuțele mari actuale (urangutan, gorilă, chimpanzeu, bonobo), alta la hominide. În sprijinul acestei afirmații, există dovezi paleontologice.
Specia umană cuprinde mai multe rase. Rasele se amestecă unele cu altele și nu au fost niciodată complet separate. Există o tranziție lentă între o rasă și alta și o mare variabilitate a trăsăturilor umane. Astfel, cei care considerau că există trei mari rase (albă, galbenă, neagră) aveau dificultăți în a încadra unele populații cu trăsături distincte într-o rasă sau alta.
Fiecare specie sau populație este adaptată la viață într-un anumit mediu. Atunci când mediul se schimbă, sunt favorizate adaptările mai bune la noul mediu. În cazul speciei umane, se presupune că schimbarea cea mai importantă a fost trecerea de la un mediu de viață arboricol, unde era nevoie de folosirea celor patru membre pentru deplasare, la viața în savană, unde a devenit importantă poziția bipedă, pentru a putea privi peste ierburile înalte ale savanei.
Mersul biped eliberează membrele anterioare de rolul locomotor, permițând o mai bună utilizare a uneltelor. Acest factor este, însă, o consecință a schimbării mediului.
Alimentația cu carne, hrană mai bogată în proteine și calorii, necesare dezvoltării creierului, a fost considerată importantă în evoluția omului. Cu toate acestea, și oamenii actuali se hrănesc ocazional cu carne.
Multe animale au perioade de reproducere sezoniere, corelate cu adaptările climatice. Specia umană nu are astfel de limite, fertilitatea fiind constantă pe tot parcursul anului.
În condiții de vânătoare, într-un grup care vânează împreună și împarte apoi prada, factorul principal nu ar fi forța, ci cooperarea, care să demonstreze capacitatea de comunicare, cooperare, alcătuirea unor strategii și asigurarea stabilității grupului.
