Prezintă, in minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativ din fragmentul de mai jos.
In iarna urmätoare s-a intâmplat evenimentul cel mai important din viata mea de pâna atunci, am avut cele mai mari bucuri, cele mai tari emotii: mama m-a dus la teatru. M-am gatit cu o rochie visinie de catifea, făcuta anume pentru aceasta iesire in lume, si nu-mi amintes sã mã fi chinuit vreodat mai mult curgerea prea inceata a timpului
ca atunci, când ziua spectacolului se apropia. In ajun mi-am imbrăcat rochia, pantofii de lac, mi-am schimbat cararea, mi-am legat si mi-am delegat de mai multe ori funda, ca sã văd cum mi stã mai bine, am controlat ciorapii, sa nu fie rupti. Mã temeam necontenit sã nu se intâmple ceva neprevazut, care sã ne impiedice sã ne mai ducem, o intrebam intruna pe mama daca nu cumva a rătäcit biletele. De altfel, până la us (când le-am arätat controlorului),
mi-am simit buzele uscate, de teama ca le va pierde, si chiar dupã ce ne-am instalat, tot mi-a fost frica de vreo incurcatura care ne-ar fi putut scoate de acolo. Sala de teatru, chiar inainte de ridicarea cortinei, m-a uimit. Lumina bogata, caldura, fotoliile plusate, totul mi s-a parut incântare si farmec ametitor. Sus, galerile si lojile cresteau ca in vis, intr -un tavan cât cerul.
Cella Serghi, Pânza de paianjen