Reslizati rezumatul textului 1
Textul:
Pilgrim se găsea acum doar la vreo trei cabluri de epavă, nu mal încăpea nicio
îndoială că vasul fusese părăsit de tot echipajul.
Dar in clipa aceea, Dick Sand făcu un gest care impunea tăcere.
-Ascultaţi! Ascultaţi! spuse el.
Ascultară toți, cu urechile ciulite.
Într-adevăr, un lătrat îndepărtat răsuna dinăuntrul epavei. Cu siguranţá că se
-Parcă aud un lătrat! strigă Dick Sand.
Cu siguranță se afla acolo un câine Viu, poate încuiat în vreo încăpere, căci se putea ca ușile să fie ermetic închise. Dar deocamdată nu se știa încă nimic, deoarece puntea navei
răstumate nu se vedea din partea aceea. [...]
In clipa aceea, lătratul începu să se audă mai deslușit. Între cele două nave era
o distanţă de cel mult trei sute de picioare. Aproape în același timp. un dulău se ivi
pe parapetul tribordului și se sprijini pe labele dinainte, lătrând mai deznădăjduit ca niciodată.
Pânzele lui Pilgrim fură imediat orientate în aşa fel, încât nava rămase aproape
nemișcată la mai puţin de o jumătate de cablu de epavă. Barca fu lăsată la apă.
Căpitanul Hul, Dick Sand și doi marinari se îmbarcară imediat. Câinele lătra
mereu. Încerca să se țină de parapet, dar aluneca mereu pe punte. S-ar fi putut spune
că lătratul nu se mai adresa celor care veneau spre el.Se adresa oare unor marinari
sau pasageri închiși în nava naufragiată? [...]
După câteva lovituri de vâslă, barca de pe Pilgrim ajunse foarte aproape de
corabia naufragiată. [...]
În partea din față a vasului, o spărtură largă arăta locul în care se produsese
ciocnirea. în urma răsturnării, spărtura se ridicase cu vreo cinci - șase picioare
deasupra apei; așa se explica de ce epava nu se scufundase încă. Pe puntea pe
care căpitanul Hull o vedea acum în întregime nu era ţipenie de om. Câinele părăsise
parapetul se lăsase să alunece în jos, până la bocaportul* din mijlocul punții, care era
deschis, și lătra când spre interiorul vasului, când în afară
- Animalul ăsta nu-i singur pe bord, zise Dick Sand.
- Nu, sigur că nu, răspunse căpitanul Hull.
Dacă unii nefericiţi vor mai fi supravieţuit ciocnirii, spuse căpitanul Hull,
probabil că foamea sau setea i-a doborât, căci apa a pătruns cu siguranţă în cambuză*
De aceea cred că la bord nu mai pot fi decât cadavre.
-Ba nu, strigă Dick Sand, nu! Atunci câinele n-ar mai lătra aşa! Trebuie să fie
acolo oameni în viată!
În clipa aceea, animalul, răspunzând chemării tânărului marinar, se aruncă în
valuri și începu să înoate cu greu spre barcă, părând istovit. Când fu scos din apă, câinele se azvarli cu înfrigurare nu spre bucata de pâine pe care i-o întindea Dick
Sand, ci spre o găleată în care se mai găsea puţină apă dulce.
-Bietul animal e mort de sete! strigă Dick Sand.
Vâslașii căutară un loc bun pentru a se apropia mai ușor de epavă; pentru
aceasta, barca se îndepărtă puţin. Câinelui i se păru, desigur, că salvatori lui nu
mai aveau de gând să urce pe epavă, căci îl apucă cu colții de haină pe Dick Sand
și începu din nou să scheaune jalnic. L-au înţeles. Privirea și lătrăturile câinelui erau
atât de grăitoare, cum numai vorba omenească ar mai fi putut fi. Barca inaintă imediat
spre vinciul* ancorei babord. Acolo, cei doi marinari o amarară* temeinic, in timp ce
căpitanul Hull și Dick Sand se urcară pe punte, cățărându-se nu fără greutate până la
bocaportul deschis între cioturile celor două catarge. [..]
Câinele, alergând spre ei, căută să-i ducă spre dunetă*. Ei îl urmară. Acolo, in
careul ofițerilor, cinci trupuri omenești [...] zăceau întinse pe podea​