SUBIECTUL I
Citește următorul fragment:
În acei doi ani cât am stat la București, tata a avut timp să descopere că, în afară de talentul meu de pianist - pe
care il considera exceptional -, aveam și o voce fără pereche. Îmi aducea necontenit romanțe, doine şși arii de operetă, pe
care învățam să le cânt acompaniindu-mă singur la pian.
Entuziasmat de vocea mea de sopran, tata hotărâse că trebuie să încep şi lecții de canto. Nu ştiu la ce profesor s-a
dus, dar s-a întors abătut acasă. Maestrul îl sfătuise să aștepte să mi se schimbe vocea şi să se reîntoarcă, aducându-mă și
pe mine, când voi avea 16-17 ani.
(50 de puncte)
În acei ani, tatei îi plăcea să creadă, și uneori credeam și eu, că voi ajunge un mare pianist. Stăruia să exersez cel
puțin un ceas-două pe zi, socotind că se poate ajunge un virtuoz atât de uşor. De fapt, talentul meu era destul de modest.
Aşa cum am inteles mai târziu, aveam o ureche perfectă (auzeam o notă falsă chiar în famfara de 50 de persoane a
Liceului "Spiru Haret") şi aveam destulă sensibilitate, multă imaginație. Dar ceea ce îmi lipsea cu desăvârşire era
memoria. Repetam de zece, cincisprezece ori o melodie simplă, şi tot nu eram în stare s-o memorez fără greş. Poate și mai
grav: n-am izbutit niciodată să-mi însuşesc tehnica unui adevărat pianist. Nu aveam destulă răbdare şi scurtam pe cât
puteam timpul consacrat gamelor. Îndată ce-am izbutit să cânt sonatele lui Beethoven, am început să descifrez concertul
lui Rahmaninov, şi de-atunci am prins acest obicei: rămâneam ceasuri întregi la pian, improvizând variațiuni pe câte o
melodie din Rahmaninov.
Când am ajuns să cânt de la un capăt la altul concertele lui Rahmaninov, ştiam că nu voi ajunge niciodată un bun
pianist, dar iubeam prea mult muzica pentru a putea renunța la cele câteva ceasuri de pian pe zi. Asta se întâmpla mai
târziu, când eram la "Spiru Haret" şi mă "produsesem" la toate serbările liceului, ba dădusem chiar un concert împreună
cu Nicu. Cred că acest concert a fost ultimul act de autoritate al tatei. Era după întoarcerea lui din Moldova. Aveam un
profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei şi a acceptat să mă prepar pentru un concert
public. Tata a închiritat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afişe şi, fiind acum la pensie şi având tot timpul liber, s-
a ocupat singur de distribuirea biletelor. Cred că majoritatea biletelor le-au cumpărat rudele, prietenii și foștii lui camarazi
ofiteri. În după-amiaza concertului, sala era totuşi pe jumătate goală. În partea întâi, am cântat câteva bucăți împreună cu
Nicu şi Sonata Patetica. Am cântat-o mult mai prost decât o cântam acasă, şi asta m-a descurajat. Partea a doua a
concertului a fost detestabilă. Îmi era ruşine. Şi totuşi, au apărut câteva cronici în care se vorbea despre un talent care
promite.
Târziu, în timpul studenției, am simțit că orele pe care le consacram pianului erau ore pierdute pentru studii.
Trăiam atunci o perioadă de febrilitate şi exces și nu mai ştiam cum să găsesc timp (ajunsesem să dorm câteva ore pe
noapte). Iar, pe de altă parte, simțeam că mă risipesc prea mult şi mi-era teamă că disperarea aceasta frenetică mi-ar putea
fi fatală. Atunci m-am hotărât să renunț la pian.
4. Explică un motiv pentru care Eliade a renunţat la pian.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, o trăsătură morală a lui Eliade, aşa cum reiese din textul dat.
A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la textul dat.
1. Indică sensul din text al secvenței un talent care promite.
6 puncte
6 puncte
2. Menţionează două dintre defectele autorului, utilizând informaţiile din textul dat.
3. Precizează atitudinea tatălui față de talentul copilului, justificându-ți răspunsul cu o secvenţă semnificativă din textul
dat.
1
Mircea Eliade, Memorii
6 puncte
6 puncte
6 puncte