REPEDE VĂ ROG! Fă rezumatul acestui text în maxim 150 de cuvinte:

De a doua zi am început schiul. [...] Ștefi se adaptase fără greutate familiei noastre, însă schia prost, cădea des şi trebuia mereu să-l aşteptăm și să-l culegem" de pe unde aluneca.

Într-una din după-amiezi, când, din cauza unei căzături a lui Ștefi abia-abia am prins ultimele scaune, mai mult pentru că lucrătorilor le-a fost milă de noi şi au prelungit cu câteva minute funcționarea cablului, am hotărât, ajunși sus, să nu mergem direct la cabană, ci să urcăm (pe jos, cum altfel?) până pe Kanzel, să privim spre munții crenelați din jur şi apoi să facem o coborâre plăcută până la cabana Postăvaru. L-am întrebat pe Ștefi dacă mai vrea să vină cu noi, dat fiind că era cam obosit. Nu ştiu dacă gândul la Dina şi la ce-ar spune ca l-a influențat în vreun fel, că ne-a zis supărat:

- Sigur că vin, nu-s copil să mă trimiteți acasă.

Ce-i drept, el era cel mai mare dintre noi, dar degeaba, n-avea experiență pe munte. L-am luat. aşadar, cu noi. Am urcat în scări, fără să ne dăm jos schiurile, ca să nu ne înfundăm bocancii în zăpadă. Am ajuns în locul de sub vårf, de unde se deschide perspectiva asupra Văii Timişului, dar totul era inundat în ceață. Începea să se întunece şi să fulguiască. Fără să mai stăm la discuții, ne-am pregătit de o coborâre rapidă. Când am ajuns la platoul de la Cristianul Mare, era deja o schimbare teribilă: ceață albă în care se amesteca întunericul, ninsoare, frig. Şi, de fapt, ajunseserăm numai trei, din patru. Ştefi dispăruse. Am început să-l strigăm. Eu am auzit prima că răspunde şi mi se părea că e pe dreapta, spre pârtia Sulinarului. Ciudat, Matei era absolut convins că aude strigătele lui Ștefi din spatele nostru, iar Doru nu le auzea deloc. Atunci mi-am dat seama pentru prima oară că în ceață şi auzul e la fel de neputincios ca văzul sau poate că văzul te ajută mult să auzi. Ne-am hotărât să-l lăsăm pe frate-meu să se întoarcă o bucată din drum, iar Doru şi cu mine să coborâm puțin spre Sulinar.

Ne vedem in maximum 20 de minute, exact aici, au stabilit băieții.

Am luat-o aşadar la vale, strigând tot timpul. Acum auzea și Doru ceva, dar iarăşi din altă direcţie.

Parcă s-ar fi jucat cineva cu noi, mie mi se părea că eram tot ca în Pierduți în spațiu. N-am dat de nimeni şi, la un moment dat, am urcat îndărăt. Frate-meu era deja acolo, tot fără vreun rezultat. Ningea tare, iar gândul că Ștefi zace cine știe pe unde ne chinuia: noi eram de vină, ştiam că nu

face față şi totuşi îl luaserăm cu noi. N-avem ce face, mergem la cabană și, dacă nu-l găsim cumva acolo, cerem ajutor, a zis Matei.

Nu se mai vedea nici urmă de drum, ceața era totală şi ninsoarea, acum îndesată, cu măzăriche, neintra în ochi. Am luat-o, absolut orbeşte, în direcția în care bănuiam că e cabana, mergând toți trei extremde încet şi aproape unul de altul. [...] La vreo 50 de metri de cabană, am auzit, de data asta toți trei, un strigăt jalnic, din lateral, din pădure. Acum se distingea clar, era Ştefi şi striga răguşit după ajutor. Orbecăind, am ajuns la el. Căzuse, îşi rupsese un schi şi avea o gleznă luxată. Băieții şi-au scos schiurile, le-au pus pe umărul exterior, iar pe Ştefi l-au dus de subsuori, între ei, ca să nu calce decât foarte uşor pe glezna luxată. Eu mergeam îndărătul lor urcând în scări, prin ceaţă, spre lumina cabanei, care mi-a amintitde farul din vârful bradului care-l salvase, cu mulţi ani în urmă, pe Seby.

După vreo jumătate de oră am intrat în cabană, unde zumzetul s-a oprit bruse la apariția grupului nostru. Era ceva eroic în felul în care băieții îl sprijineau pe Ştefi, în fețele noastre ude, cu genele şi sprâncenele şi lâna mănuşilor pline de promoroacă şi cu tot aerul nostru de soldaţi veniți din război.

Înnebunite de spaimă, mamele noastre alertaseră lumea, câțiva schiori experimentați tocmai se pregăteau să plece după noi și au fost mulțumiți că n-a mai fost nevoie.​