Răspuns:
Într-o dimineață senină și plină de prospețime, soarele răsărea încet peste dealurile acoperite de rouă ale satului. Păsările își începeau serenada lor matinală, iar vântul juca delicat printre frunzele copacilor seculari. Aerul era îmbibat cu arome de iarbă proaspăt cosită și flori de câmp.
În mijlocul acestui peisaj idilic, o mică fetiță cu părul cârlionțat și ochii plini de curiozitate se strecura printre copaci. Zâmbetul ei era molipsitor, ca unul dintre acele „zâmbete ale Pământului” despre care vorbea Nestor Urechia în scrierile sale.
Fetița se opri în fața unui izvor cristalin și își aplecă capul spre apă. Reflexia ei îi zâmbi înapoi, iar ea râse în hohote, bucurându-se de momentul de conexiune cu natura. Își ridică mâinile către cer și simți razele soarelui îmbrățișându-i pielea, în timp ce briza îi șoptea tainele sale.
În acel moment, fetița realiză că fiecare element al naturii are propriul său zâmbet: florile înfloreau cu delicatețe, iar copacii își mișcau ramurile într-un dans ușor. Pământul însuși părea să zâmbească sub tălpile ei goale, în timp ce ea se bucura de fiecare clipă petrecută în mijlocul acestei simfonii naturale.
În liniștea acelei dimineți, fetița simți că este parte din ceva mai mare și mai profund. În ochii ei se putea citi întreaga înțelepciune a universului, iar zâmbetul ei era ca o coroană de lumină, strălucind în mijlocul naturii înmiresmate.
Așa că, cu inima plină de recunoștință și bucurie, micuța își continuă drumul prin sat, purtând cu ea acea stare de grație și armonie pe care o descoperise în mijlocul naturii. Pentru că, așa cum spunea Nestor Urechia, zâmbetele Pământului sunt oglinda sufletului său, iar cine reușește să le descopere va purta mereu o coroană de lumină pe cap.
Explicație:
cu placere
