Răspuns :
Răspuns:
Citation preview
PASTELUL Pastelurile lui Vasile Alecsandri fac dovada peremptorie a unui poet pentru care lumea exterioară este asumată în primul rând prin intermediul vizualităţii. Atent cu precădere la suprafeţele, liniile, culorile şi formele peisajului circumscris liric, ochiul autorului ştie să discearnă proporţii, să fixeze perspective sau să rezume distanţele dintre obiecte la o figuraţie a esenţialului. Vizualitatea fiind, ca să zicem aşa, facultatea dominantă a autorului, lumea, aşa cum este ea transcrisă în stampele pastelurilor, ne apare dominată de imagini motorii, de sugestii ale mişcării, de linii şi de suprafeţe aflate într-un raport de echilibru instabil, prin care între eul contemplativ şi realitate se conturează o corespondenţă certă, o armonie mai mult sau mai puţin secretă. Malul Siretului e un pastel reprezentativ pentru creaţia lui Alecsandri. Momentul zilei care este fixat aici este acela al matinalităţii, moment al expansiunii senzoriale, al suavităţii şi al delicateţii de a fi şi de a simţi. Desfăcute din strânsoarea tenebrelor, lucrurile şi fiinţele îşi regăsesc o prospeţime originară, un relief marcat de neprihană şi, în acelaşi timp, de o anumită incertitudine a fiinţării. E ca şi când poetul ar asista la regăsirea identităţii de sine a realului, după experienţa nocturnă a nediferenţierii. „Aburii”, comparaţi cu nişte „fantasme”, sporesc sugestia de vrajă a indecisului, de ezitare senzorială, de mister şi nedisociere de care momentul dimineţii este marcat. Totodată, imaginea matinalului se încarcă şi de unele conotaţii fantastice, de unele dimensiuni ale fabulosului, un fabulos tratat în peniţă miniaturală şi în regim al ostentaţiei vag manieriste, şi care e sugerat mai ales de comparaţia râului cu un „balaur”: „Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică / Şi, plutind deasupra luncii, pintre ramuri se despică, / Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur / Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur”. Poziţia eului liric este aceea a unui contemplativ, ce se situează într-o postură privilegiată şi care se abandonează cu totul farmecului reprezentării peisajului, precum şi unei stări de somnolenţă ce-i cuprinde încet-încet simţurile şi gândirea. De altfel, la această stare de somnolenţă, de toropeală senzitivă contribuie şi spectacolul curgerii, al unduirii necontenite, al prefacerii heracliteene a apei, care, în mişcarea sa neîntreruptă, ne oferă o imagine paradoxală de linişte şi tumult contras în sine, de dinamism şi încremenire. De altfel, o asemenea reprezentare a lumii şi, în particular, a malului Siretului sub spectrul contemplaţiei pune în evidenţă şi înclinaţia lui Alecsandri spre otium, spre linişte şi seninătate, prin intermediul căreia între privirea poetului şi suprafeţele realului nu există un hiatus, ori o opoziţie ireductibilă ci, mai curând, o stare de armonie, de reculegere, de senzualitate perceptivă. Paralelismul între interioritate şi exterioritate este, şi în acest pastel, de ordinul evidenţei. Seninătăţii ce domină eul liric îi corespunde un ritm monoton al naturii, o somnolenţă a elementelor, o încetinire a mişcărilor şi o surdinizare a zgomotelor lumii: „Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde / Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde, / Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos, / Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos. // Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, / Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară, / Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor, / Bătând apa-ntunecată de un nour trecător”. Un cititor atent poate constata faptul că Alecsandri e atras nu doar de natura nudă, de lumea „aşa cum este ea” în relevanţa aspectelor sale fenomenale, ci mai curând de lumea fixată în memoria sa vizuală, în care natura se preschimbă în obiect estetic şi capătă un aspect reprezentativ, aproape spectacular. E vorba, aşadar, întrucâtva, de o natură
estetizată, aşezată sub semnul poeticităţii. Acest fapt a fost observat şi de criticul Eugen Simion, care sublinia acest dar al poetului de a „prelucra” artistic peisajul perceput: „Alecsandri caută, în fond, în această geografie – în parte reală, în parte imaginară – un număr de tablouri care să satisfacă apetitul cititorului din epocă pentru exotic, măreţ, spectaculos (...). Natura reală şi natura lucrată îl atrag în egală măsură. Condiţia este ca faptele să formeze o scenă frumoasă. Şi faptele sunt alese totdeauna cu grija de a participa la ceea ce am putea numi figura spectaculosului aşezat”. Ultima strofă a poeziei se aşază sub semnul unei predominanţe a interiorităţii. S-ar părea că gândirea poetului, urmând meandrele şi contorsiunile delicate ale râului, reconstruieşte, din perspectiva miniaturalului şi a graţiosului, tabloul de natură, dându-i acestuia tonuri ale purităţii şi delicateţii. „Şopârla de smarald”, ce trimite la imaginea râului ca un „balaur”, e o dovadă a predilecţiei lui Alecsandri pentru miniatural, pentru nuanţa contrasă cu minuţie, pentru policromia cu valoare exorcizantă: „Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale. / Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald, / Cată ţintă, lung la mine, părăsind năsipul cald”. Între vitalitatea naturii în ebuliţia matinalităţii şi aspectul static-contemplativ al privitorului s-ar părea că există o opoziţie netă. În fond, ochiul eului liric e cel care construieşte datele peisajului, constrânge tabloul de natură la anumite cadre vizuale şi conferă o perspectivă estetică lumii. Rezumând un mod cu totul specific de a percepe jocul de suprafeţe şi de linii al realităţii, Alecsandri e departe de învolburările lamartiniene, ori de melancolia eminesciană în marginea reperezentării peisajului. Chiar când e prezentă, nostalgia capătă o figuraţie simbolică ori de-a dreptul decorativă. Natura e un decor, un spectacol înscenat cu graţie, ritualizat, conturat în imagini de o claritate supremă, într-un desen esenţializat, aproape hieratic şi o versificaţie de ţinută impecabilă. Miezul iernei e unul dintre pastelurile cele mai reprezentative, ca viziune şi stil, ale lui Alecsandri. Poezia a fost publicată pentru prima oară în revista „Convorbiri literare”, la 1 februarie 1869. În acest pastel „frigul cumplit, spaţiul sinistru, cutreierat de fiare, oferă ochiului un spectacol diamantin, sclipitor, grandios” (Al. Piru). Ion Pillat, de pildă, găsea în pastelurile bardului din Mirceşti „simplicitate, măsură, armonie sufletească, echilibru perfect între fond şi formă, claritate şi acel optimism sănătos care domină viaţa fiindcă o înţelege trăind-o deplin”. „Viaţă”, „trăire”, „participare” sunt, în pastelurile lui Alecsandri, concepte onto-poetice cu totul relative. Aceasta pentru că poetul are mai mereu gustul spectacolului, al în-scenării, al revelaţiei scripturale văzută ca artificiu. Chiar peisajul ce pare a avea în cel mai înalt grad sugestia verosimilului este, în fond, „construit”, aşezat în rama unei viziuni, cu alte cuvinte, literaturizat. Viaţa pare simulată, trăirea se traduce mai curând prin reducţie la scara miniaturalului metaforic. Compoziţional, poezia e structurată pe o alternanţă a planului real şi a planului fantastic. De la datele realităţii empirice, poetul trece, adesea, în spaţiul imaginarului, al fantasticului sugerat cu graţie şi retorism abia disimulat. Chiar din titlu e surprins nucleul semantic al poeziei. E vorba de configurarea lirică a anotimpului hibernal în plenitudinea sa, cu toate atributele sale definitorii: gerul, zăpada, atotputernicia albului etc. Primele două versuri, redate în propoziţii scurte, eliptice, de o vigoare expresivă promptă, au darul de a capta în modul cel mai direct însemnele naturii hibernale, ale naturii cuprinse de ger, de zăpadă, de alb. „amar, cumplit”, aşadar surprins într-o fază superlativă a sa, fază redată prin verbe de tip onomatopeic („trăsnesc”, „scârţâie”), dar şi prin epitete ce redau amplitudinea fenomenului natural („amar, cumplit”). Următoarele două versuri ne pun în faţa unui spaţiu mai amplu, în care predominante sunt imaginile vizuale, ce conferă peisajului o amprentă cromatică ireală, de tulburătoare solaritate: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, / Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare / Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare”. Alternanţa static-dinamic, îngustare a viziunii-amplitudine, decupajul foarte strict al imaginilor şi relieful lumii sub spectrul luminii şi al luminiscenţei sunt elementele peisajului surprinse cu cea mai mare acuitate de autor. Ambianţa hibernală e redată într-o suită de imagini, detalii, metafore ce conferă anotimpului amplitudine, relief, dimensiune cosmică, sugestie a monumentalului: „Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios / Ca înaltele coloane unui templu maiestos, / Şi pe ele se aşează bolta cerului senină, / Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină. // O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. / Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare / Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare”. Configurarea naturii ca „templu”, structurarea peisajului în forme apolinice nu sunt altceva decât modalităţi de „îmblânzire” a naturii, de domolire a stihialului, sau, în fond, de artificializare, prin convenţie poetică a universului surprins într-o ipostază a sa particulară. Semnele de punctuaţie, propoziţiile exclamative, punctele de suspensie, ca şi tonalitatea retorică au rolul de a traduce în vers extazul eului liric în faţa spectacolului grandios al naturii hibernale.
Vă mulțumim că ați ales să vizitați platforma noastră dedicată Limba română. Sperăm că informațiile disponibile v-au fost utile. Dacă aveți întrebări suplimentare sau aveți nevoie de sprijin, nu ezitați să ne contactați. Vă așteptăm cu drag și data viitoare! Nu uitați să adăugați site-ul nostru la favorite pentru acces rapid.