Răspuns :
Răspuns:
De ce să scrii o poveste de dragoste în mijlocul unui război? O poveste în care nu apare nici măcar un cuvînt ce-ar putea aminti de acel război. Şi de cîtă forţă ai nevoie pentru a o scrie, atunci cînd existenţa ta ca fiinţă socială (şi umană chiar) e pusă la îndoială?
În ianuarie 1943, lui Mihail Sebastian – un autor dramatic deja cunoscut – nu i se permitea, din cauza legilor antisemite, să apară pe afişul vreunui teatru ca autor al unei piese. În martie 1944, a avut loc premiera absolută a spectacolului Steaua fără nume, autorul fiind Victor Mincu. A fost un nume inventat, pe care – la presiunea cultural-politică a vremii – şi l-a asumat avocatul Ştefan Enescu, un coleg al lui Mihail Sebastian.
De ce să scrii o poveste de dragoste în mijlocul unui război? Probabil ca să uiţi de el. Sau ca să-i expui absurdul.
Şi de ce – în lumea anului 2015 – să pui din nou în scenă această piesă? Pentru că mai există oameni sensibili, care-şi vor duce mîna la inimă şi vor vărsa o lacrimă, empatizînd cu tragica poveste de dragoste? Da, răspunde regizorul Erwin Şimşensohn. Şi pentru ei. Dar nu pentru o reacţie pur sentimentală. La Tîrgu-Mureş,Steaua fără nume se aşază, dansînd şi cîntînd, pe scena Teatrului Naţional.
Mai întîi, într-o gară. Gara e, în genere, văzută ca un loc trist. Asta pentru că ne gîndim mai curînd la plecări decît la sosiri. În spectacolul lui Erwin Şimşensohn, pentru angajaţii gării, plecările şi sosirile înseamnă acelaşi lucru şi par să fie prilej de bucurie. Atunci cînd au timp liber (şi au, slavă Domnului!), cîntă şi dansează. E un dans aproape copilăresc, în care se folosesc de sunete şi gesturi care imită trenurile. Iar cîntecul lor? O descriere a unei zile de muncă. Mi s-a părut că recunosc o brigadă artistică de pe vremea „puterii“ proletariatului, în combinaţie reuşită cu secvenţe de muzică uşoară ce aduceau a anii ’60 – ’70. Dar ceferiştii noştri (Costin Gavază, Luchian Pantea, Cristian Iorga, Claudiu Banciu, Tudor Popa) sînt atît de delicaţi şi de puri, încît această scenă te face să intri în gară cu zîmbetul pe buze. Aici, timpul e reglat după mersul trenurilor, iar uneori, după ceasul vreunui călător mirat de nepotrivire. Sau după programul strict al domnişoarei Cucu. Dar există şi un moment în care timpul se opreşte în loc, poate, pentru un minut: acela în care prin gară trece trenul-minune, trenul-fantomă, Automotorul. El nu opreşte niciodată, dar siluete de „prinţi“ şi „prinţese“ pot fi ghicite prin geamurile de la vagoane. Odată cu timpul, încremenesc şi personajele pe scenă. Cele venite, ca în fiecare seară, la ora 7, ora la care trece Automotorul. Sînt ca nişte păpuşi mecanice, singura mişcare fiind cea a braţului ridicat care salută trenul, creînd imaginea unui metronom răsturnat. Apoi, viaţa îşi reia cursul.
În acest tîrg pierdut între Bucureşti şi Sinaia, există cel puţin două persoane care ar putea fi importante pentru omenire: un profesor de astronomie a descoperit o stea şi un profesor de muzică a compus o simfonie. Doar că nimeni nu a văzut acea stea şi simfonia nu a fost ascultată niciodată. Aşa că tîrgul respectiv s-a ales cu doi nebuni. Pe care nu-i crede nimeni. Dar…, într-o zi, trenul care nu oprise niciodată în acea gară face o excepţie. „Regulamentul“ este nemilos: nu ai bilet, cobori din tren în prima gară. Chiar dacă eşti o femeie de o frumuseţe tulburătoare.
Intrarea ei în scenă aduce un moment de suspans, prelungit de traseul străbătut de la imaginatul tren pînă în sala de aşteptare. Ca spectator, priveşti acum cu atenţie ce e dincolo de geamuri şi observi şinele de cale ferată şi peronul. Şinele se îndreaptă direct descendent către săli (cea de aşteptare şi cea a spectatorilor), imagine care, combinată cu sunetul de trecere a trenului, are un efect teribil de prezenţă. Efect care se adaugă celui produs de frumuseţea şi eleganţa puţin dezordonată a pasagerei clandestine. Spaţiul construit de scenografa Alina Herescu se va transforma uimitor de repede, la începutul actului II, chiar sub ochii noştri. Senzaţia mea a fost că e un vapor care şi-a ridicat brusc catargele, gata de un drum foarte lung. Iar în burta vaporului, apare casa profesorului Miroiu. Marin.
Dacă ar fi să mă opresc la ceva care să caracterizeze acest spectacol, acest ceva ar fi fragilitatea personajelor. Sau, mai bine zis, a fiinţelor conţinute în acestea. Impresia mea este că Erwin Şimşensohn iubeşte personajele din Steaua… mai mult decît a făcut-o creatorul lor, adică Mihail Sebastian. Am regăsit acea fragilitate şi vulnerabilitate la toate personajele.
În rolurile Monei şi al lui Marin, Raluca Aprodu şi Mihai Crăciun îşi construiesc cu atenţie şi delicateţe firele care le vor uni personajele, transmiţînd o emoţie pe care am resimţit-o şi eu şi, în mod vizibil, şi alţi spectatori din jurul meu. Cei doi actori reuşesc să rămînă conectaţi, în evoluţia fiecăruia pe traseul personajului: Miroiu – de la dragostea pasională pentru carte la dragostea oarbă pentru Mona, iar Mona – de la dispreţul pentru tîrg şi opţiunea isterică pentru acceleratul de 11:35 la dragostea aproape copilărească pentru Marin. În dimineaţa în care se trezesc împreună, bucuria şi jocurile de îndrăgostiţi îi transformă în fiinţe atît de fragile, încît ai impresia că, dacă vor părăsi acea casă-cuib, se vor sfărîma la simplul contact cu aerul străin.
Domnişoara Cucu (Roxana Marian) este cea care supraveghează îndeaproape această mică lume, ameninţînd-o cu ceea ce pare a fi instanţa supremă: consiliul profesoral. Vedem însă că ea interzice tuturor tocmai ceea ce şi-a dorit mereu pentru ea însăşi, tot ceea ce simte că a pierdut. În acest spectacol, domnişoara Cucu va cînta despre ea şi tristeţile ei. Lucru pe care, fireşte, îl consideră strict interzis. Roxana Marian aduce un personaj căruia, în ciuda replicilor de „scorpie“, îi oferă o melancolie care o salvează în ochii celorlalte personaje.
Grig (Dan Rădulescu), bărbatul atît de bogat încît poate avea în proprietate şi o femeie de lux, pare el însuşi derutat de fericirea simplă pe care o observă, în acea dimineaţă, în casa lui Miroiu. Dan Rădulescu dublează foarte bine sarcasmul replicilor cu gesturi discrete, care trădează nesiguranţa personajului.
Profesorul Udrea (Luchian Pantea) coboară din sferele muzicii doar pentru a căuta un corn englezesc. A, şi pentru a-şi ajuta prietenul. Simfonia (Vlaicu Golcea) şi foarte expresiva ei interpretare de către Luchian Pantea au provocat aplauze ce demonstrau că, pentru cîteva clipe, am fost transferaţi într-o sală de concerte.
Chiar şi şefului gării (Costin Gavază) îi scapă gesturi delicate şi visează cu ochii deschişi la frumuseţea Monei. Poate pentru prima dată, va renunţa la aplicarea regulamentului. Pare un personaj care nu are nimic în comun cu fragilitatea, dar Costin Gavază se insinuează pe nevăzute parcă printre tristeţile celorlalţi şi respiră odată cu ei.
În rolul Ţăranului şi apoi în cel al lui Pascu negustorul, Alexandru Pavel realizează mai întîi o figură aproape tragică prin nota de primitivism, trecînd apoi la nonşalanţa unuia care vinde ruj fetelor de liceu, dar face şi comisioane cu cărţi scumpe.
Laura Mihalache, în rolul elevei Zamfirescu, prin vocea cu care cîntă cenuşiul „închisorii“ în care se află, dar şi în scenele în care îşi caută salvarea de la exmatriculare, creează un personaj derutat, speriat parcă de indiferenţa adulţilor şi de deciziile lor. Zamfirescu şi colegele ei mai mici (jucate de Larisa Dobrin, Carmen Ghiurco, Dorothea Moldovan, Alexandra Rus) vor fi prezente atît în gară, cît şi la cinematograf şi chiar acasă la Miroiu. Tot ceea ce se întîmplă în tîrg e spectacol pentru aceşti copii. Cîntecele lor (pentru că toate fetele cîntă!) vor fi – ca şi în cazul ceferiştilor – acompaniate de dansuri copilăreşti.
În coregrafia Cristinei Iuşan, lumea „banală“ a tîrgului e umanizată şi colorată tocmai prin simplitatea mişcărilor şi prin firescul lor. Aceeaşi simplitate şi acelaşi firesc le-am regăsit şi în versurile tuturor cîntecelor, scrise de Andreea Radu.
Muzica lui Vlaicu Golcea pătrunde în spaţiu atît de firesc încît uneori ai impresia că actorii şi personajele nu trebuie decît s-o urmeze. Alteori, ea se propagă parcă în sală şi în spatele scenei, negăsind nici un obiect de care să se lovească. Atunci am avut senzaţia că Mona avea dreptate şi că ne aflam pe un cîmp pustiu.
În această lume, pe această arcă pe care par a fi adunaţi toţi vulnerabilii pămîntului, pentru Mona e imposibil să rămînă. Ea însăşi fragilă, are nevoie de un punct de sprijin, de cineva care s-o ocrotească. Îi e frică de fragilitatea lor, aşa cum îi e frică de propria ei persoană. E la fel ca ei, dar devine mai „nebună“, fiind singura care aude simfonia şi care vede steaua. Grig îi spusese „eşti făcută din puţin parfum…, din oarecare fantezie. Tu crezi că toate astea vor rezista aici?.
Poate că Erwin Şimşensohn a conturat o astfel de lume, un astfel de „aici“, în încercarea de a-i justifica/ierta Monei plecarea.
„Cometa e o stea căzătoare“ scrie eleva Zamfirescu în lucrare, provocînd indignarea profesorului Miroiu. Dar n-o fi aşa? N-ar fi trebuit profesorul să ia aminte la ceea ce scrisese eleva? Nu a fost Mona doar o cometă? Şi, după trecerea ei, va mai putea Miroiu să-şi vadă steaua invizibilă doar închizînd ochii? Sau ea a căzut?
Spectacolul de la Tîrgu-Mureş are toate atuurile pentru a deveni o „stea” vizibilă…
Răspuns:
Elevei Zamfirescu din "Steaua fără nume" îi este atribuită o frumusețe discretă și o inteligență remarcabilă. Ea este descrisă ca fiind o persoană ambițioasă, determinată să-și urmeze visurile, chiar dacă acest lucru presupune să depășească obstacolele sociale și culturale din jurul ei. Zamfirescu este o tânără curajoasă și independentă, care își caută propriul drum în viață.
Vă mulțumim că ați ales să vizitați platforma noastră dedicată Limba română. Sperăm că informațiile disponibile v-au fost utile. Dacă aveți întrebări suplimentare sau aveți nevoie de sprijin, nu ezitați să ne contactați. Vă așteptăm cu drag și data viitoare! Nu uitați să adăugați site-ul nostru la favorite pentru acces rapid.