Textul 1 A fost ce-a fost... a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, și văduva era săracă de nu mai știa cum să-și înnoade zdrenţele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creșteau flori pe unde-i călca piciorul şi da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el. Diminețile, când se deștepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopțile o visa totdeauna pe fata ei voioasă și fericită, înconjurată de bogății și gătită ca o împărăteasă şi grea mâhnire o cuprindea când o vedea săracă și îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste putin fața mamei iar se înveselea, căci Lia era și în sărăcia ei tot voioasă și fericită, parcă ar fi înconjurată de bogății și gătită cum o visase, ca o împărăteasă. [...] Când Lia ieșea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele paşilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar ii ziceau întristate: „Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce ești la fire și, totuşi, mult mai ai să umbli și să alergi [...]". Așa azi, așa mâine, multe zile de-a rândul tot aşa, până ce Lia a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă. -Am să plec, mamă, în lume, că nu mă mai rabdă pământul şi mă duce dorul, zise ea. Sunt acuma mare și eu și mi se cuvine să-mi caut rost în lume. Văduva suspină, căci atâta copil avea și ea și mult îi era dragă fata, dar mamă era, ca orișicare mamă, norocul copilului său îl visa, iar norocul în lumea largă se găseşte. Mergi- ii zise dar -, copila mea, și nici spini, nici buruiană în calea ta să nu găsești. Lia frământă aluat din făină neagră și-și făcu o azimă de drum, apoi porni în cale lungă, nu cu opinci de oţel şi curele de viţel, ca Făt-Frumosul din poveste, ci desculță, ca o fată săracă, și se duse zi de vară până în seară, peste văi și dealuri, cum o ducea potecuţa pe care mai umblaseră și alții. Cum se ducea așa, iată că dă peste o turmă de oi, care păștea păzită de dulăi, în vreme ce păcurarii* dormeau la umbră de mărăcini. Liei i se făcu milă de ea, căci dulăii erau toţi şchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scaieţi*, de se făcuse pâslă bătucită lâna de pe ele. Oiţelor, dragilor - le zise Lia-ia veniți la mama, ca să vă curețe. Oile alergară din toate părțile și se adunară împrejurul ei ca bobocii plouați împrejurul cloștii, iar ea se puse pe muncă grea și lungă, ca să le scoată scaieții din lână, unul câte unul, încet și cu băgare de seamă, cu degetele subţiri şi măiestre, ca nici pielea să nu le doară, nici firele subțiri să nu se rupă. Mult a stat așa și le-a curățit, și iar le-a curăţit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieți și la dreapta și la stânga ei, dar nu s-a lăsat până ce nu le-a văzut pe toate curate şi cu lâna moale și creață [...]. Câţi scaieţi ai scos, atâtea zile să ai í ziseră oile ușurate și orișicât de lung ti-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ţi găsești, mai ziseră și ele parc-ar fi știut vorba mamei. - -​ transcrie 2 figuri de stil diferite din text