- Otilia, zise Felix, strângându-i amândouă mâinile, tu mă crezi când îți spun că te iubesc?
- Te cred.
- Te întreb foarte serios, profund: mă iubești?
- Da![...]
- Atunci... atunci, vrei să ne căsătorim?
- Mai târziu... da.[...]
- Singurul lucru de care mă tem este că eu nu sunt la înălțimea ta, din punct de vedere sentimental. Da, te iubesc, dar tu ești așa de furtunos, așa de înspăimântător de grav. Sunt ușuratică, mi-e frică, ai să-mi spui mereu că n-am afecțiune.
Singură, Otilia medită mult la Felix și-și repetă pentru ea argumentul. Îl iubea, într-adevăr, pe tânăr. Totuși, simțea că Felix nu era pentru ea. Îl admira, îi purta grijă de soră, dar ținuta îndârjită a acestuia în viață o înfricoșa. Deși tânăr, Felix avea priviri prea bărbătești. Otilia era o răzgâiată, conștientă de vițiul ei, care se simțea bine când o protejau oameni delicați ca Pascalopol, care îi dădeau imposibilul, făr să-i ceară nimic. Misiunea de tovarășă eroică, egală, nu era pentru Otilia, care care voia să fie socotită copil și să nu întâmpine nicio rezistență. Otiliei îi plăcea să îngrijească pe moș Costache și pe Felix ca pe niște copii și era credincioasă, atâta vreme cât nimeni n-o constrângea. Ideea, însă, că atunci când s-ar fi plictisit, n-ar fi fost liberă să facă ce voia, o înspăimânta. Era sigură că Felix va fi totdeauna un om delicat, gata să-i facă orice capriciu, mai știa, văzându-i temperamentul aprins, că el ar fi suferit dacă ea nu i-ar fi arătat încordare afectivă statornică.
În altă zi, Otilia, primind capul lui Felix în poalele sale și răsfirându-i părul, întrebă:
- Felix, la ce ții tu mai mult în viață, afară de dragoste? de asta nu mai vorbim! Spune-mi cum vezi existența.
Felix se mărturisi:
- M-am analizat și eu adesea și pot să-ți spun că n-aș putea suferi să fiu al doilea, într-o categorie de oameni. [...] Nu pot suferi ideea de a nu însemna nimic în viață, de a nu contribui cu nimica la ea, de a nu-mi lega numele de ceva. [...]
- Atunci tu, Felix, ții mai mult la cariera ta decât la dragoste. Ce rol ar juca femeia în existența ta?
- Femeia o înțeleg ca tovarășă a aspirațiilor mele, ca un scop în același timp al tuturor sforțărilor. Unei femei i-aș închina totul.
- Idealul tău, Felix, e foarte frumos - zise Otilia [...] - e un ideal de tânăr care va răzbi în viață. Pot să zic că-l înțeleg. Însă, dacă femeia nu e la înălțimea ta?
- Nu pricep, nu-i cer nimic.
- Felix, nu cunoști bine sufletul feminin. O fată admiră un tânăr cu gânduri serioase, dar se obosește și adesea preferă oamenii mediocri. Are și ea idealul său, acela de a plăcea cât e tânără, de a strânge pe bărbați în jurul ei. Un ambițios e puțin egoist, orice ai zice, și vrea să facă din femeie o icoană pentru uzul său personal.
- Așadar, tu găsești că eu sunt un ambițios, care... te-aș face nefericită?
- N-am vrut să spun asta, Felix. Constat, vai, că sunt mediocră, neînsemnată pe lângă tine. [...] Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre, și singurul meu merit este că-mi dau seama de asta.
Vă rog să mă ajutați, dau coroniță!