Perspectiva narativă
„Naratorul se află totdeauna de altă parte a baricadei decât personajele, evenimentele și simțirile lor; înfățișează o lume care există în afara lui și poate fi foarte bine închipuită și în absența lui, adoptă o poziție de extrateritorialitate, indiferent că este comentator locvace sau un regizor impersonal”. (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe)
„Enigma Otiliei”, de George Călinescu, reprezintă un roman de tip realist, dar și modern prin aspectele sale legate atât de temă, cât și de tehnică narativă. Caracteristic prozei realist-obiective, narațiunea are loc la persoana a III-a, perspectiva narativă fiind una extradiegetică. Perspectiva obiectivă presupune prezența unui narator obiectiv și detașat, care analizează din exterior precum obiectivul unei camere faptele relatate. Astfel, naratorul din „Enigma Otiliei” este unul omniscient, regizând evoluția personajelor cu obiectivitate. Prin perspectiva obiectivă se produce impresia de obiectivitate și o detașare maximă a naratorului, iar cititorul nu este deloc implicat sau influențat. Personajele călinesciene dobândesc, astfel, statutul de marionetă, ce acționează automat, după voința unui narator-regizor. Adoptând tonul obiectiv, naratorul este prezent și comunică, ca regizor și comentator al comediei umane de tip balzacian, cu instanțele narative.
Perspectiva narativă îmbină perspectiva obiectivă cu perspectiva subiectivă. Prin intermediul perspectivei subiective, naratorul cunoaște frământările din sufletul personajului. Aceasta creează impresia că naratorul se confundă cu personajul, prezentând faptele din punctul de vedere al celui din urmă. O altă perspectivă este cea omniscientă, naratorul fiind mereu bine informat. Ca narator omniscient, el nu participă la cursul evenimentelor ca personaj sau ca martor. Totuși, în cadrul textului, se preferă perspectiva subiectivă centrată pe Felix. Întregul univers este văzut prin ochii protagonistului, naratorul adoptă punctul de vedere al personajului, iar perspectiva cititorului este, în mod firesc, limitată: „Felix se închise în biroul lui și scoase vechea fotografie pe care i-o dăduse Otilia. Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o „enigmă”, ci și destinul însuși. Dinadins, într-o duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbaseră cu totul caracterul străzii. Casa lui moș Costache era leproasă.
