A Acum era toamnă. O privea cum înainta printre tufele arămii, o siluetă înaltă depărtând crengile ce se uneau în urma trecerii ei cu un scâncet. Doar pădurea foșnea, ea nu era sunet, era doar un vis ca un abur înaintând în fața lui, încă un pic, încă un pic, cu el pe urmele ei, la o oarecare distanţă. Oare avea să treacă de mesteceni? [...] O găsise acum un an, toamna trecută. Era o dimineață de sâmbătă, zi liberă, probabil acasă rămăsese un pic de ceai în ceașcă şi o carte atipise deschisă pe scaunul de pe verandă, cu fața în jos, când el pornise hai-hui prin padure. Îi zărise spinarea roșcată, cu ultimii stropi albi ca de lapte, înălțatà ritmic de respiratie, mișcând frunzele încă verzi ale unei tufe de zmeură. Vladimir a tresărit, a încremenit, apoi a ocolit-o, știa că nu-i bine să atingi puii sălbăticiunilor, fiindcă s-ar putea ca mama să nu-i mai primească apoi; un asemenea animal e pierdut dacă începe să miroasă a om. Așa că s-a plimbat mai departe, dar, când s-a întors, a văzut din nou căprioara, era tot acolo. A mers acasă. S-au scurs ceasuri înainte să revină în locul acela, pentru a treia oară acum. Părea că se înserează în pădure, deşi n-avea cum să fie foarte târziu, probabil era doar o zi înnorată. A îndepărtat crengile cu blândeţe, cum ai înota într-o apă lină pe care n-ai vrea să o tulburi. Și iat-o! Căprioara, ghemuità, Înăltând un bot umed, o privire mirată. O rană deasupra genunchiului, o dàrà de sânge în formă de coadă de rândunică pe blana ei scurtă. Muşcată de câine? A adus-o acasă, ia spalat rana, a culcat-o într-un culcus încropit din trei perne mici, a învelit-o şi s-a apucat să dea telefoane. Știa că e interzis să ții un animal sălbatic în casă. A primit însă imediat aprobare să o găzduiască până prinde puteri, apoi să o ducă înapoi unde o găsise. Asta fusese tot. Pe încredere. Probabil că omul de la Garda de Mediu tresărise la auzul numelui ziarului sau poate că deja îl știa pe el după nume, din alte asemenea întâmplări. Ce mai conta? Sâmbăta aceea a fost prima lor zi împreună. A urmat o noapte lungă, în care căprioara a scâncit şi a gemut ca un prunc, atipea și se trezea iarăşi scâncind, el se apropia și se depărta de ea ca într-un dans, nu voia nici să o sperie, dar nici nu ar fi vrut să se simtă prea singură. Oara s-a adaptat minunat. Casa de la marginea pădurii părea anume făcută pentru ea, o casă la granita dintre lumea oamenilor şi a animalelor. În zilele reci, stătea cu orele în culcușul ei moale - Vladimir li cumpărase o pernă mare, umplută cu puf de gásca - iar când era mai cald se ridica, împingea cu creştetul uşa de plasă şi ieşea pe verandă, se oprea în portita de lemn şi privea peste gard, către pădurea de-acum albă, cu scânteieni mov şi portocalii la apus. Rana i se vindecase destul de repede, însă prima ninsoare, neaşteptată puternică, îl împiedicase pe Vladimir så o elibereze în săptămâna imediat următoare, cum voise. A urmat încă o săptămână, apoi încă una. lama pusese stăpânire pe loc, n-aveai cum să alungi niciun câine din casă, cum se zice, pe o vreme ca asta. Așa că a păstrat-o peste iarnă. Părea să le fie bine împreună. Seara, când venea de la muncă, Vladimir răsucea cheia în uşă cu o nerăbdare pe care n-o mai cunoscuse niciodată. Acolo, în culcușul de puf, Oara inalta gâtul splendid şi ai fi putut jura că în ochi scânteia bucuria că omul ei se întoarce acasă. [...] Din primavară începuseră să iasă afară. Şi-o amintea la acel prim drum in padure, intra doar cativa pași pe loc [...] De atunci, primăvara şi vara intreaga, mersesera tot mai departe. Ea deschidea calea, ea hotara până unde vor merge în fiecare zi. [...] Azi, Oara era mai departe decât ajunsese vreodată. [...] Când a ajuns la mesteceni, Oara s-a oprit doar o clipă. Va da ocol copacilor şi se va intoarce la mine", şi-a zis Vladimir. Şi, intr-adevar, aşa a făcut căprioara. Veronica D. Niculescu, ,Caprioara", in vol. Cel mai mult și mai mult si literatura romana Clasa a VI-a​