Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului, identificate în fragmentul dat.
Stranie apariție și Hacik, așa de străin și totuși atât de apropiat de peisagiul acesta, că nu l-aș putea
închipui în alt loc. Un om ridicol: mic, subțire, păros, cu sprâncenile împreunate, fără vârstă. Limbaj amuzant,
dar și mai amuzant e timbrul vocii, pe care nu-l pot reda prin scris. O caracteristică are că te salută ori de câte
ori te-ar întâlni, și te întâlnește de o sută de ori pe zi. Prima dată l-am descoperit pe o bicicletă, cu o cutie de
pălării în mână. Era țanțoș, drept, cu o mână abia sprijinind ghidonul. Ce rost o fi avut bicicleta între cele
câteva magazii sau cutia de pălării rămâne inexplicabil. E gata să facă servicii și, dacă îl iscodești puțin,
începe să-ți povestească despre dragostea lui fără speranțe pentru o fată tuberculoasă. Dacă l-ar accepta, ar
lua-o de nevastă, cu orice risc.
Hacik are un suflet admirabil, exprimat ridicol, dar în cazul lui ridicolul ți-l face cu atât mai drag. Poartă
pretutindeni vioara cu el și e suficient să-l surprinzi noaptea în vreun colț de lângă mare, cântându-și toate
deznădejdile, ca să-ți fie, măcar pentru o clipă, frate.
Ioana mi-a spus: „Când am fost la Cavarna, în timpul despărțirii noastre, numai cu Hacik mă simțeam
mai bine, căci îmi amintea de tine.” De ce? Căci între mine și Hacik nu-i nicio asemănare. Poate că Hacik nu
este decât eu, ușor caricaturizat sau simplificat, fără amănuntele care mă complică inutil? Sau poate că lângă
ființa tragică și ireală a lui Hacik orice deznădejde găsește un teren prielnic?
Anton Holban, Ioana