În această poezie, visătorul se află într-o cameră liniștită și pustie. El privește în pod și ascultă cum paginile cărților sunt rodite de șoareci și gândaci. Deși uneori își dorește să renunțe la poezie și să lase gol pustiul, gândurile melancolice îl învăluie și se transformă în versuri. În momentele rare când lampa arde târziu, inima lui sare în piept când aude sunetul clopotului. Apare Ea, și casa lui pustie devine plină, iar în întunericul vieții sale, ea este ca o icoană de lumină. Visătorul se bucură de fiecare moment petrecut alături de ea, ținându-se de mână și vorbindu-și cu dragoste.
Dacă ai de scris de mână scrie tu mai restrâns sau mai taie câte ceva
