Textul 2

Sunt mai bine de treizeci de ani de atunci, de când am fost pentru prima oară invitat să predau, vreme de trei ani, la Universitatea din Viena. În apropierea universitātii erau două clădiri masive, de sfarsit de secol XIX, identice, asezate fața în față: Kunsthistorisches Museum şi Naturhistorisches Museum-muzeul de istorie a artei și cel

de istorie a naturii. Aveam pe vremea aceea o legitimație de jurnalist din România, care îmi dădea drept de liber acces la mai toate muzeele din Austria. Cum să nu profiți de așa ceva?

Primul în care am intrat, lesne de ghicit, a fost muzeul de artă. L-am străbătut pe îndelete, salā cu sală, zile de-a rândul. Apoi am devenit un obişnuit de-al casei. Nici nu mai era nevoie să arăt legitimația: portarul mă saluta reverențios de fiecare dată, de îndată ce mă apropiam de intrare. [...] Cel mai adesea mă opream la sala cu picturile lui Bruegel cel Bătrân, pictor german din veacul al XVI-lea. Erau expuse acolo, pe lângă altele, trei capodopere ale artistului: Tumul Babei, Purtarea

crucii şi Jocuri de copii. Toate au în comun aglomerarea halucinantă de detalii. [...]

La fel de copleşit de un furnicar de oameni, masaţi într-o piață publică şi pe străduțele laterale, este şi tabloul Jocuri de copii. Toți însă, într-un chip miraculos, fac acelaşi lucru: se joacă. Asta înţelegem cel puțin din mişcările corpurilor, din asocierea lor, cel mai adesea, în perechi sau în grupuri şi, nu în ultimul rând, din accesoriile pe care le folosesc precum bete, cercuri, catalige etc. [...]

Un lucru straniu e faptul că, în ciuda titlului tabloului, personajele care il populează nu par a fi copii. Atât fețele, cât și corpurile par mai degrabă să indice o vârstă incertă, ca și cum am avea de a face cu nişte adulți încremeniți cumva în copilărie. E probabil efectul unei iluzii picturale care a durat

veacuri de-a rândul, în reprezentarea vădit îmbătrânită a copiilor din scene colective și chiar din portrete. Însă aici, în acest tablou, amestecul de träsäturi sugerează una dintre stranietățile jocului însuşi, pe care îl deprindem la cele mai fragede vârste şi de care nu ne săturam până la adânci

bătrâneți. Ca adulţi şi ca vârstnici nu ne mai jucăm şotronul, de-a v-ați ascunselea sau lapte gros, jucām în schimb şah, canastă, go sau bridge, sau, de unii singuri, solitaire. Al doilea lucru misterios e infinita varietate a jocurilor şi a jucăriilor cu care ne jucăm. Jocurile,

câte sunt cunoscute și recunoscute, omologate, sunt asemenea limbilor din toate timpurile şi de pe întreaga suprafață a globului. Se spune că, în momentul de faţă, ar fi vorbite pe glob vreo 8 000 de limbi. Dar câte feluri de jocuri se joacă? Sau s-au jucat? La Kunsthistorisches am stat ore şi ore în faţa tabloului lui Bruegel, încercând să înţeleg, să recunosc eventual, ce face fiecare personaj sau fiecare grup de personaje.

In fine, cel de-al treilea lucru de mirare e seriozitatea jocurilor. Personajele lui Bruegel nu råd, nu se amuză. Par, dimpotrivă, foarte concentrate la ce fac. Și totuși, în ciuda acestei seriozităţi care nu o dată ne dă bătăi de cap, jocurile ne aduc cel mai adesea bucurie şi un sentiment de libertate cum rareori ne e dat să încercăm altminteri. [...] Eu unul trebuie să recunosc că, deşi am revenit în Viena de zeci de ori, nu am ajuns să intru şi

la Naturhistorisches Museum. Şi asta, nu în ultimul rând, şi din pricina tablourilor lui Bruegel. (Liviu Papadima, Cele trei mistere ale jocului, în volumul „Jocuri şi jucării. Seniorii")​